Portul aromânilor

Păstorul aromân , aşa cum desprindem din diverse surse era robust , bine făcut , de talie mijlocie , puţin cam brun la faţă . Avea trăsături regulate , ochii negri şi privirea foarte ageră . Cu toate că la prima vedere un păstor macedoromân pare firav acesta poate dezvolta forţe nebănuite şi dealtfel trebuie precizat că timp îndelungat aceştia au fost consideraţi în Balcani unii dintre bărbaţii aprigi nu de puţine ori haiducii aromâni intrînd în legenda balcanică alături de personaje ale grecilor , albanezilor sau bulgarilor .
Femeile aromâne sunt mărunte şi în genere delicate , cu o faţă lunguiaţă şi o expresie plăcută a feţei , remarcate fiind de călătorii străini acelea din Moscopole , care probabil în mediul lor urban păreau de departe nu atât frumoase cât mai degrabă elegante .
Femeile fărşeroţilor şi nu numai aveau obiceiul să se tatueze pe faţă şi pe frunte cu cîte o cruce acest lucru făcîndu-se adesea pentru a se deosebi de albanezii care trecuseră la mahomedanism iar în zona Turciei europene de însăşi mahomedani astfel că în perioada modernă doar femeile bătrîne ale cipanilor , care sunt recunoscuţi a fi mai conservatori aveau aceste semne , probabil urme ale trecerii lor prin teritoriile sudice ale Balcanilor.
Există şi o altă părere în acest sens şi anume aceea că respectivele obiceiuri de tatuare a feţei a fost moştenit de la traci care parcă sunt mai prezenţi în Balcani.
Pe lîngă macedoromâni mai erau şi meglenoromânii care în linii mari aveau aceeaşi înfăţişare ca primii însă cu mici excepţii în sensul că locuitorii Megleniei aveau o faţă de culoare blond închisă , iar pomeţii obrajilor puţin ridicaţi ceea ce lă dă un aspect puţin cam asiatic . Legîndu-se de această trăsătură a meglenoromânilor mulţi istorici nu tocmai bine intenţionaţi au încercat să găsească origini pecenege acestora motivat de aceea că în trecut în regiunea de astăzi a Mogleniei au venit în trecut pecenegii , fapt adevărat dealtfel , însă nu trebuie uitat că la venirea zonă meglenoromânii erau spre sfîrşitul procesului de romanizare asimilînd populaţiile migratoare ştiut fiind că acestea erau inferioare comportamental şi spiritual.
În zilele de sărbătoare toţi aromânii coborau din munţi în oraşele şi satele din apropiere , la tîrgurile care se ţineau în acele zile , pentru a-şi vinde produsele animaliere şi astfel în masa de oameni care se forma aromânii se distingeau uşor şi aceasta datorită mobilităţii lor , figurii dezgheţate , straielor albe contrar celorlalţi ţărani ca de exemplu albanezii.
O caracteristică a portului aromânilor este şi aceea că el nu se aseamănă cu cel al altor popoare balcanice chiar dacă la prima vedere pot apărea elemente împrumutate. Îmbrăcămintea aromânilor este foarte simplă din punct de vedere coloristic , în portul acestora existînd doar două culori contrastante respectiv alb şi negru. Astfel , ca individualitate , păstorii fărşeroţi se deosebeau de restul păstorilor care transhumau Balcanii prin costumaţia lor simplă şi originală .
Bărbaţii poartă pe cap o căciulă de formă cilindrică , făcută din piele de oaie . Pe corp purtau o cămaşă de pînză lungă numită „fustanelă” datorită lungimii ei care ajungea pînă la genunchi iar pe picioare iţari din pînză subţire . Peste cămaşă se purta un fel de fermerea fără mîneci care diferă ca motiv de la o tulpină la alta iar peste fermerea era o tunică de culoare albă sau neagră , pînă la genunchi însă croită pe talie . Această tunică numită „ţipum” sau „şigum , săgum” cade în falduri , la spate avînd numeroase cute (circa 20). Peste această tunică aromânii purtau o fermerea cu mîneci care sunt crăpate pe dinăuntru pentru a se putea vedea cămaşa sau cunduşul iar peste aceasta se purta încă o haină numită „sarică” făcută din şaiac şi croită bine pe talie , mai scurtă decât „ţipuma”
În zilele de sărbătoare , „maliot” care este precum „ţipuma” dar mai lung se purta adesea . Alţii poartă „tălăgun” mai scurt decât „maliotu”. În timpul iernii aromânii purtau „tîmbare” făcute din păr de capră şi care era prevăzută cu glugă. Peste „ţipum” exista un brîu de lînă roşu sau vineţiu , unii aveau însă ca preferinţă albul sau negrul . De la glezne la jumătatea coapsei piciorului se poartă un fel de jambieri numiţi „cioareţi” iar laba piciorului este şi ea acoperită cu şosete lungi de lînă peste care se poartă vara opinci iar pe timpul iernii ghete sau bocanci.
De obicei femeile aveau aceeaşi îmbrăcăminte , însă odată cu secolul XIX au început să poarte rochie , recunoscut fiind simţul acestora pentru podoabe din aur sau argint. (141)