PAGINI DIN ISTORIA AROMÂNILOR 2

PREMISELE APARIŢIEI STATULULUI ASĂNEŞTILOR . Dezvoltarea economică şi socială a societăţii româneşti sud – dunărene precum şi formarea în cadrul autonomiilor româneşti prestatale , amintite în capitolul precedent , a unor relaţii de tip feudal , deoarece aşa cum spuneau celnicii începeau să se contureze ca o clasă conducătoare , au permis delimitarea unor teritorii de putere aflate în stăpînirea efectivă a românilor , însă sub formala , cîteodată , stăpînirea bizantină .
Mişcarea de emancipare a românilor sud – dunăreni s-a desfăşurat în contextul în care mai multe popoare balcanice , sîrbi , bulgari , luptaseră pentru a înlătura dominaţia bizantină , în primele două secole ale mileniului al doilea d.H. Paralelisme se pot face între lupta românilor şi cea slavilor occidentali din Zeta (Dioclea) , pe coasta adriatică din preajma lacului Skoder şi nu în ultimul rînd în Sebia (Rascia) (38)
Românii din sudul Dunării , nord – estul Peninsulei Balcanice participaseră deja împreună cu cei de la Dunărea de Jos la războiul împotriva Ungariei din anul 1166 şi acest fapt marca o organizare militară a românilor , în condiţiile existenţei unor antecedente de conflict armat , sub comanda celnicilor , structuraţi în valhii.
Caracteristică generală a epocii în care românii s-au ridicat sub conducerea fraţilor Petru şi Asan este şi aceea că în plan global se simţea tot mai accentuat declinul monarhiei bizantine odată cu moartea lui Manuel I Comnenul survenită în 1180 . Profitînd de acest fapt ungurii au atacat Imperiul în Dalmaţia , Croaţia şi Sirmium , în anul 1181 . Sîrbii au atacat şi ei în anul 1183 pe direcţia Belgrad – Nis – Serdica iar normanzii sicilieni au incursionat spre Dyrrhachium spre Thessalonic pe care dealtfel i-au şi ocupat în 1185 (39) .
Slăbit , Imperiul a cumpărat pacea cu ungurii , însă ca o caracteristică generală a unor astfel de vremuri , noua dinastie a Angelilor a sporit taxele şi impozitele pentru a acoperi deficitelele ,fapt ce a avut o consecinţă directă şi asupra românilor din Munţii Haemus – Balcani .
Conştienţi de poziţia lor geo – strategică deosebită , muntele (40) , aromânii Petru şi Asan au conceput un plan de rezistenţă îndreptat împotriva fiscalizării excesive bizantine care-i afecta direct pe conaţionalii lor , crescători de vite recunoscuţi în Balcani .


APARIŢIA REVOLTEI . Bucurîndu-se de un prestigiu şi de o autoritate recunoscută la nivel real şi nu impus , deoarece în trecut apăraseră drepturile aromânilor , fraţii Petru şi Asan , doi comandanţi ce aveau calităţi politce şi militare excepţionale s-au afirmat de la început în această acţiune .
Aromânii au trimis o delegaţie în fruntea cărora se aflau cei doi lideri în tabăra bizantină – armata imperială aflîndu-se în campanie contra normanzilor – şi au solicitat înlăturarea dărilor împovărătoare , dreptul egal de înrolare în armată cu bizantinii şi de asemenea o feudă în munţi dacă nu „toparhia Moesiei”. Răspunsul imperialilor care au refuzat toate aceste solicitări i-a nemulţumit pe conducătorii delegaţiei (41) care s-au întors în munţi şi au organizat ridicarea generală a aromânilor .
În iarna dintre anii 1185 şi 1186 aromânii s-au răsculat , declansînd atacuri de mai mică anvergură asupra localităţilor bizantine , după ce în pearalabil au avut o încercare nereuşită de a cucerii cetatea Preslav .
Reacţia bizantinilor a fost imediată prin aceea că în primăvara anului 1186 , aceştia , sub conducerea împăratului Isaac al II-lea i-au atacat pe aromâni în teritoriile pe care le locuiau , în Munţii Haemus şi după lupte în care riposta românească a fost foarte dură bizantinii s-au impus prin număr dar şi prin dotare reuşind să preia controlul asupra defileelor , a distrus recoltele localnicilor şi apoi sub ameninţarea armelor , crezînd că a reuşit să se impună definitiv , s-a întors la Constantinopol .
Fraţii Petru şi Asan au reuşit cu o parte o oastei să fugă peste Dunăre , în nord , de unde au primit un ajutor substanţial , înrolînd atât români cât şi cumani printre luptători . În primăvara anului 1187 aceştia s-au întors în zona sud – dunăreană ocupînd succesiv fortificaţiile din zonă şi apoi extinzîndu-se peste ţinuturile locuite de bulgari , aceştia din urmă aliindu-se cu aromânii pentru recîştigarea drepturilor şi libertăţilor pierdute sub Vasile al II-lea . Şi de această dată reacţia bizantinilor a fost imediată , însă forţele trimise de împărat , nereuşind să înăbuşe revolta s-au răsculat .
În vara anului 1187 , armata bizantină s-a concentrat la Adrianopol pentru a se putea îndrepta prinr-o campanie împotriva româno – bulgaro – cumanilor conduşi de fraţii aromâni Petru şi Asan , care , cu intenţia de a ataca Constantinopolul trecuseră munţii prin pasul Demir Kapu şi astfel forţînd zidul lui Atanasie au atins zona Ahtopolului .Bizantinii s-au deplasat pe valea rîului Tundja de unde fuseseră concentraţi , un corp de oase primind dispoziţia de a supraveghea pasurile orientale ale munţilor , restul continuîndu-şi marşul spre Lardeea ,în frunte cu împăratul , existănd semnale că acolo ar fi trupele conduse de români . La 11 octombrie 1187 bizantinii au intrat în luptă cu adversarii lor pe care i-au surprins cu un număr de 6.000 de soldaţi ce însoţeau un convoi de prizonieri de circa 12.000 de oameni . Printr-o retragere urmată de un contraatac ce i-a surprins pe bizantini dispersaţi românii au atacat în forţă şi numai intervenţia energică a gărzii imperiale a permis armatei bizantine să se regrupeze . Noaptea româmii s-au retras în munţi (42).
Ulterior , prin întărirea fortificaţiilor din interiorul zonei controlate de ei , prin păstrarea continuă a supravegherii căilor de comunicaţie şi prin crearea unor detaşamente speciale de hărţuire a inamicului , românii au determinat armata bizantină să efectueze o manevră largă de întoarcere spre vest , prin Sofia , pentru a tăia comunicarea românilor cu cei din nordul fluviului de unde forţele combatante primeau un sprijin substanţial. Planul a fost dejucat de români şi în primăvara anului 1188 după un lung şi costisitor asediu al cetăţii Lovitzonului , apărată de români , bizantinii care suferiseră mari pierderi au decis să se retragă .
Printr-un acord ulterior împăratul a recunoscut ca stare de fapt exercitarea autorităţii fraţilor Petru şi Asan peste un anumit teritoriu din Balcani ceea ce echivalează cu recunoaşterea Statului asăneştilor (43) . Capitala noului stat creat a fost stabilită la Tîrnovo (Tyrnavon ) , în munţii Balcanilor .


STATUL ASĂNEŞTILOR .Relaţiile balcanice abia stabilite după victoria asăneştilor au fost complicate şi de declanşarea celei de-a treia cruciade de către sultanul Egiptului şi al Siriei , Salah – ah – Din (Saladin , 1163-1193) , astfel încît forţele cruciate din vestul Europei au depăşit frontiera Regatului Ungariei , şi în vara anului 1189 , aceştia au intrat prin Serbia , unde au fost bine primiţi de marele jupan Ştefan Nemanja .Frederic I , comandantul cruciadei a închegat o alianţă antibizantină , însă , deoarece bazileul Isac al II-lea al Constantinopolului încheiase cu Saladin un tratat politico -militar (43).
Statul asăneştilor se consolidase întrucît la coaliţia dintre forţele cruciate şi cele sîrbeşti împotriva Bizanţului au participat în faza de negocieri şi fraţii Petru şi Asan , care ofereau coaliţiei o armată de 40.000 de oameni în schimbul recunoaşterii de către împăratul romanilor şi al germanilor Frederic I al titlului de rege al Greciei pentru Petru. Coaliţia nu s-a încheiat şi cruciaţii au reuşit totuşi să ocupe rapid Philippopolisul şi Adrianopolul şi apoi prin asediul combinat al Constantinopolului au reuşit să determine puterea bizantină să renunţe la rezistenţă . În primăvara anului 1190 , după ce a scăpat de ameninţarea cruciaţilor , Imperiul Bizantin a pornit o nouă campanie împotriva românilor dorind a ataca direct cetatea Tîrnovo , capitala statului asăneştilor , şi în acest scop armata a efectuat o manevră extrem estică , urcând către munţii locuiţi de români pe litoralul Mării Negre pînă mai sus de Anchialos (44)
Armata asăneştilor nu a angajat nici-o luptă directă cu cea a bizantinilor procedeul folosit fiind tot acela de hărţuire pe care îl mai aplicaseră cu succes . Desele incursiuni – fulger au slăbit efectivul bizantin , aceştia nereuşind să cucerească vreuna dintre cetăţile asăneştilor din perimetrul muntos . Insuccesele şi apoi teama de un atac combinat româno – cuman venit din nord au determinat pe conducătorii arnatei imperiale să ordone retragerea spre Constantinopol pe cel mai scurt drum posibil , respectiv Tîrnovo – Beroe ( 45) .
Coloana imperială a fost lovită din plin în defileul Trijevna de forţele asăneştilor care au atacat rotogolind bucăţi de stîncă de pe laturile înalte unde se aflau după care au izolat centrul coloanei şi numai intervenţia energică a gărzii imperiale a scăpat viaţa împăratului şi a grăbit retragerea către Beroe pe un alt drum deoarece defileul era controlat de forşele române (46) .
Această victorie a însemnat consolidarea statului asăneştilor , şi mai mult , o ofensivă militară româno – bulgară către est şi sud , aceştia cucerind Anchialos , Varna (47) , Triaditza şi Stumpion , în condiţiile în care Ştefan Nemanja , mare jupan al Serbiei , în paralel , a atacat spre Skopie . Astfel au fost cucerite noi teritorii ce au fost anexate stăpînirii româneşti .
Toamna anului 1190 a găsit forţele bizantine în contraofensivă , şi după ce au luat măsuri pentru consolidarea Varnei , Anchialosului şi au lăsat o garnizoană puternică la Philippopolis au învins armata sîrbă a lui Ştefan Nemanja lîngă Naissos .Considerînd că forţele sale sunt insuficiente , bazileul a renunţat la ofensiva directă împotriva românilor , a creat o alianţă împotriva acestora şi a cumao – bulgarilor cu Regatul Ungariei al lui Bela al III-lea , astfel că se conturase pericolul ca asăneştii să înfrunte şi agresiunea ungurilor (48) .
După ce bizantinii au lăsat o garnizoană consistentă în sudul Munţilor Balcani , împăratul , la venirea iernii , s-a retras la Constantinopol , astfel că autoritatea asăneştilor s-a limitat la teritoriile din munţi , stare de fapt care a fost menţinută între anii 1191- 1192 (49) .
În anul 1193 , în cadrul Imperiului Bizantin a izbucnit un nou conflict de putere ce s-a finalizat prin demiterea şi orbirea lui Constantin Anghelos , ceea ce a permis forţelor româno – bulgaro – cumane să profite de situaţie şi să atace în sud nimicind corpul de est şi pe cel de vest al bizantinilor . Armata bizantină s-a revigorat prin reorganizare dar şi prin angajarea de mercenari şi , cu acordul aliaţilor unguri care trebuiau să pătrundă prin Vidin pentru a realiza joncţiunea , au pregătit o nouă campanie împotriva asăneştilor .Campania nu a mai avut loc deoarece la 8 aprilie 1195 împăratul Isaac al II-lea Anghelos a fost detronat şi orbit de fratele său mai mare Alexios Anghelos – Comnen (1195-1203) care a ordonat lăsarea la vatră şi a iniţiat negocieri cu asăneşti . Regele Bela al III-lea şi-a reorientat expansiunea militară şi politică spre sîrbi subordonîndu-şi Rascia şi Bosnia iar pe marele jupan Vlkan Nemanja făcîndu-l vasal (50) .
Negocierile nu au fost acceptate de asăneşti deaorece dezorganizarea interioară a Imperiului Bizantin, crea posibilitatea unei noi acţiuni militare combinate în sudul Balcanilor . Campania nou iniţiată de asăneşti a fost un succes deoarece aceştia au înfrînt forţele bizantine la Struma şi au eliberat mai multe cetăţi din zona Serres .Forţele au coborît pe valea Strymonului pînă în preajma Serresului unde au înfrînt încă o dată pe bizantini şi l-au capturat pe comandantul acelui corp Isaac Comnenul pe care l-au dus în capitala Tîrnovo . (51)


IMPERIUL ROMÂNO – BULGAR SUB CONDUCEREA LUI IONIŢĂ CEL MARE ( CALOIAN ). În împrejurările menţionate mai sus împăratul Alexios al III-lea a hotărît să îi suprime pe cei doi conducători aromâni prin viclenie , şi profitînd de relativele neînţelegeri din interiorul Tîrnovului , cu ajutorul lui Ivancu , de aceeaşi origine cu liderii , Asan a fost ucis de acesta în 1196 , iar Petru a fost asasinat în anul 1197 . Capitala nu a fost totuşi cucerită la oferta lui Ivancu deoarece bizantinii cu amintirea dezastrului din 1190 au refuzat să se angajeze în trecătoarea Trjevna . Tîrnovo nu a rezistat deoarece a fost asediat de trupele române sub conducerea lui Ioniţă , cel de-al treilea frate al lui Petru şi al lui Asan .
Ioniţă , noul conducător a revigorat statul şi l-a consolidat , după evenimentele tragice din 1196 şi 1197 iar apoi în anul 1201 , cu acelaşi sprijin cuman a reluat acţiunile militare în zona sud-est balcanică . Bizantinii s-au aliat cu cneazul Haliciului şi Volyniei , Roman Mstislavici însă această alianţă nu s-a concretizat deoarece sîrbii au fost atacaţi de cneazul Riuric al II-lea de Cernigov . Oastea lui Ioniţă echipată cu armuri de aramă a reuşit să cucerească cetatea Constantia din Rodopi iar după aceea , pe malul Mării Negre a asediat şi cuerit cetatea Varna .(52) Succesul s-a datorat şi faptului că în Tesalia forţele bizantine erau blocate cu răscoala lui Dobromir Hârsu cu care se aliase şi protostratorul Manuel Kamytzes .
Imperiul bizantin a fost nevoit să recunoască autoritatea asăneştilor , în primăvara lui 1202 , pe teritoriile stăpînite de aceştia care astfel au devenit stat independent ,la smulgerea recunoaşterii de la Bizanţ concurînd strălucitele victorii obţinute pînă la acea dată.
De asemenea s-a solicitat de către Ioniţă papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216) coroana şi titlul de împărat al romînilor şi bulgarilor . Cum conducătorul româno – bulgar se afla de multă vreme în corespondenţă cu papalitatea , curtea pontificală şi suveranul pontif au trimis în anul 1204 pe legatul papal cardinalul Leo de Santa – Croce care , la 8 noiembrie 1204 , l-a încoronat pe Ioniţă împărat al românilor şi bulgarilor la Tîrnovo .Astfel s-a impus puterea românească în Balcani prin dinastia asăneştilor , care oficial devenea şi stăpînitoare asupra poporului bulgar (53) .
După un conflict de frontieră dintre Regatul Ungariei şi Imperiul româno – bulgar din 1202 – 1204 , între 1205-1207 a izbucnit războiul cu Imperiul latin de la Constantinopol deoarece acordul româno – bizantin căzuse în desuetudine prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi care l-au înscăunat ca împărat al Bizanţului pe contele de Flandra sub denumirea de Balduin I , act care a modificat structural relaţiile balcanice , noua putere fiind ostilă lui Ioniţă cel Mare . Acest fapt l-a determinat pe conducătorul statului româno – bulgar să concentreze o oaste puternică spre a o conduce la Constantinopol , să ia măsuri ferme de apărare , în acest sens beneficiind şi de ajutorul unui corp de 14.000 de cumani .
În martie 1205 armata lui Ioniţă cel Mare s-a îndreptat , la solicitarea populaţiei răsculate împotriva stăpînirii veneţiene , spre Adrianopol , concomitent cu o mică oaste cruciată în frunte cu noul împărat şi cu dogele Enrico Dandolo iar la 14 aprilie 1205 , după un conflict dur între cele două armate , cruciaţii au fost înfrînţi , românii capturîndu-l pe împăratul Balduin I de Flandra , sub zidurile cetăţii . Armata cruciată s-a retras la Rodosto urmărite în marş de armatele lui Ioniţă , moment în care practic toată Tracia s-a răsculat şi s-a alătural împăratului româno – bulgar.
Campania glorioasă a lui Ioniţă a continuat spre Regatul Tesalonicului condus de marchizul Bonifaciu de Montferrat (1204-1207) pe care l-a cucerit printr-un atac fulger , după care a ocupat Verria şi Serres , controlul asăneştilor instaurîndu-se şi asupra Vlahiei Mari .
Cu o armată de 100.000 de oameni Ioniţă a intrat într-o nouă campanie şi în vara anului 1206 a asediat cetatea Didymotechon pe care însă cu tot conceptul strategic modern al acelor vremuri (54) nu a cucerit-o întrucît au fost respinşi de un corp de oaste cruciat sub conducerea regentului Henri de Hainaut , susccesorul fratelui său Balduin I de Flandra .
În martie 1207 armata asăneştilor a reabordat campania împotriva Adrianopolului cu o armată de 33.000 de soldaţi ,constituţi în 36 de corpuri , dotaţi cu suliţi lungi de Boemia .
Cu sprijinul larg al populaţiei locale , în iulie 1207 , oastea asăneştilor a respins atacurile regentului bizantin care atacase pantele meridionale ale Munţilor Balcani .
La 4 septembrie 1207 aromânii munteni au nimicit corpul de oaste al Tesalonicului iar conducătorul lor Bonifaciu de Montferrat şi-a pierdut viaţa , Ioniţă , profitînd de degringolada produsă şi de faptul că în ajutor apăruse un corp de oaste nord – dunărean , a incursionat în Regatul Salonicului şi a pregătit o ofensivă decisivă împotriva cetăţii Tessalonicului , unde garnizoana greco – latină era condusă de regina Maria de Ungaria .
Atacul nu s-a finalizat deaorece la 8 octombrie 1207 , Ioniţă cel Mare ,intrat în tradiţia populară Caloian , a fost asasinat de complotiştii conduşi de nepotul său Borilă , nepot de soră al marelui împărat . Astfel a dispărut unul dintre cei mai mari conducători politici şi militari din istoria poporului român .


IMPERIUL ROMÂNESC SUB IOAN ASAN AL II-LEA . Începutul secolului al XIII-lea s-a constituit în cei 11 ani de domnie al lui Borilă , într-o perioadă relativă de acalmie pe plan extern , neexistînd surse care să confirme că acesta , ajuns la tron prin uzurpare , ar fi avut evenimente militare excepţionale ca predecesorul său Ioniţă cel Mare . Statul intrase într-o perioadă de „linişte” , însă în 1210 , o rebeliune izbucnită la Vidin , ce avea la bază dorinţa legitimă a lui Ioan – Asan , nepotul lui Asan I , de a se urca pe tronul imperiului l-a determinat pe stăpînitorul de la Tîrnovo să ceară ajutorul unui corp expediţionar transilvan .
În ajutorul acestuia a sosit un corp condus de Ioachim de Sibiu format din români , saxoni , secui şi pecenegi (55) care i-au înfrînt pe rebeli undeva pe malurile rîului Ogost .Luptele au continuat sub zidurile Vidinului în care s-a intrat de către expediţionari şi care i-au predat cetatea lui Borilă .
După şapte ani de asediu ai Tîrnovolui , această cetate este cucerită în 1218 , şi se înscăunează Împărat al românilor şi bulgarilor Ioan – Asan al II-lea ale cărui prerogative se întindeau peste toată Moesia , o parte din Serbia cu Belgradul şi Nişul , Tracia cu Didymotichul şi Adrianopole , toată Macedonia şi întreaga Albanie pînă la portul Durazzo (56) .
Noul împărat a reuşit încă de la început să consolideze statul printr-o politică de alianţe inteligentă cu exteriorul . După ce s-a căsătorit cu fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea , Maria (57) , Imperiul latin , sub ameninţarea forţelor împăratului grec de la Tessalonic , Theodor Anghelos (1224 – 1230) , s-a reorientat către împăratul românilor şi bulgarilor , acesta din urmă alcătuind planul unei alianţe prin care oferea protecţie şi chiar regenţa sa minorului Balduin al II-lea care urma să devină împărat , promiţînd chiar pe fiica sa Elena de soţie acestuia din urmă . Într-o altă accepţie , fiica împăratului româno – bulgar a fost căsătorită cu fiul lui Ioan duca Batatze (Duka Vatatzes) împăratul grec din Niceea cu care iniţial a creat o alianţă cu asăneştii în vederea atacării Imperiului Latin (58) .
Împăratul grec de la Tessalonic a încălcat vechea alianţă cu Ioan – Asan al II-lea şi a declanşat un război împotriva acestuia pentru supremaţia asupra Balcanilor , însă la bătălia de la Klocotnitza din 1230 armata asăneştilor iese învingătoare şi grecul cade prizonier în urma unei încercuiri ceea ce determină colapsul imperiului tessalonician .Acest fapt a permis lui Ioan Asan al II-lea să pornească în incursiuni asupra Traciei , Macedoniei , Vlahiei Mari , Epirului , Albaniei , Adrianopolului , Didymoteichonului , Boleronului , Serresului , Pelagoniei , Ohridei , Bitoliei , Prosakosului , Prilaposului , Elbanonului şi a ţinuturilor înconjurătoare pînă aproape de Durres , asăneştii fiind singuri stăpîni peste greci , albanezi , bulgari şi sîrbi unde aveau o decizie imporatantă asupra acestei lumi . În culmea apogeului politico – militar Imperiul româno – bulgar coordona prin voinţa lui Ioan – Asan al II-lea întreg spaţiul balcanic unde avea un greu cuvînt de spus .
La Tîrnovo , în capitala imperiului , împăratul a ridicat ca semn al puterii sale Biserica celor 40 de Martiri , în care se consemnase că Ioan –Asan al II-lea era drept stăpînitor al tuturor ţărilor de la Adrianopol pînă la Dyrrahachium . Imperiul latin însemna prin voinţa românească doar Constantinopolul şi cîteva enclave în teritoriul balcanic .
În 1230 , profitînd de angajarea asăneştilor în luptele balcanice a declanşat acţiuni agresive la Dunăre (59) , în zona Porţilor de Fier iar prinţul moştenitor Bela a asediat Vidinul .
Neatîrnarea şi autocefalia bisericii locale pe care le obţinuse Ioan –Asan al II-lea faţă de Papă creează relaţii tensionate între cei doi ( 60) ceea ce determină pe suveranul pontif să-i ceară regelui Bela al IV-lea al Ungariei să pornească împotriva statului asăneştilor ceea ce nu se împlineşte deoarece regatul maghiar a fost împiedicat prin numeroasele năvăliri tătare din acea perioadă .
În 1241 moare Ioan – Asan al II-lea după o domnie de 23 de ani , lăsînd statul româno –bulgar la apogeul său politico – militar , împăratul lăsînd ca moştenitori mai mulţi copii .
La tron succede fiul său cel mai mare Căliman I (1241 – 1246 ) , cu o domnie scurtă de numai 5 ani deoarece este asasinat şi imediat îi urmează la tron fratele său Mihail (1241 – 1257) care este la rîndul său asasinat , după 11 ani de domnie , de vărul său care se urcă pe tron în 1257 sub numele de Căliman al II-lea şi dorind a o lua de soţie pe văduva lui Mihail pentru a-şi legitima într-un fel sau altul urcarea uzurpatoare pe tron , este ucis în acelaşi an de Ştefan Uroş , marele jupan al Serbiei , a cărui fiică era această văduvă a lui Mihail fostul împărat (61) .
Cu acesta se stinge practic dinastia asăneştilor care vreme de 72 de ani a avut un rol hotărîtor în politica balcanică şi care a afirmat pentru prima dată într-un stat independent elementul românesc .
Următorul conducător după Căliman al II-lea este un prinţ sîrb , nepotul direct al lui Stefan Nemanja , marele jupan şi întemeietor sîrb , pe care l-au ales cei din conducerea statului asănesc şi care s-a căsătorit cu o nepoată a lui Ioan Asan al II-lea pentru legitimarea coroanei româno – bulgare lăsate de predecesor . Acesta se numea , odată urcat la domnie Constantin Asan .
Ceea ce s-a produs ca fenomen politico – militar în sudul Dunării la sfîrşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea a fost afirmarea deplină a elementului românesc în istoria globală şi a deschis un drum bine conturat pentru ceea ce avea să se petreacă secole mai tîrziu în nordul Dunării , cu atât mai mult cu cât dinastia asăneştilor s-a bazat în mai toate acţiunile sale politice şi militare pe elementul românesc din nord , care aşa cum precizam a participat alături de fraţii lor din sud la constituirea şi apoi consolidarea unui stat feudal românesc în Balcani . Dacă idealurile bulgarilor ce se afirmaseră statal mai înainte coincideau pe deplin cu cele ale românilor din Balcani aceasta nu înseamnă că statul creat de asăneşti nu era românesc în condiţiile care puterea politică era deplină şi se afla în mîinile acestora .
S-au încercat tot felul de speculaţii cu privire la faptul că iniţial „centrul de putere” al poporului român a fost în sudul Dunării şi nu în nord unde s-a mutat după aceea dar se uită esenţialul şi anume aceea că românii din sud au fost mereu în colaborare cu cei din nord şi că fără prea mari pretenţii naţionale cei ce aveau aceeaşi origine daco – romană au reacţionat împreună împotriva altor elemente străine .



CONSIDERAŢII FINALE . Lupta românilor sud – dunăreni pentru libertate în faţa atîtor alte etnii s-a desfăşurat cu particularităţile sale faţă de celelalte popoare balcanice , în condiţiile în care aceasta nu era singulară . Principalul ajutor al asăneştilor l-au constituit pe lîngă aromâni , corpurile de soldaţi români din zona nord – dunăreană .Sîrbii au înţeles la un moment dat să se folosească de Regatul Ungariei în lupta lor .Sprijinită de românii nord – dunăreni puterea asăneştilor a constituit un veritabil suport al statalităţii în spaţiul carpato – danubiano – pontic .
Recunoaşterea de către papă a lui Ioniţă cel Mare drept împărat al românilor şi al bulgarilor şi faptul că acesta a fost încoronat direct de reprezentantul papal reprezintă „şansa” pe care poporul român l-a avut de a deţine o coroană regală autohtonă prin acordare de Biserica Apostolică Romană .
Tot Ioniţă cel Mare sau Caloian aşa cum a intrat în tradiţia românească şi recunoaşterea sa ca împărat (imperator) au generat pentru simbolistica românească a domniilor pămîntene nord – dunărene particula „Io” , centrul de putere , unsul lui Dumnezeu , aşa cum Ioniţă a fost uns de divinitate prin trimisul său papa . Secole de-a rîndul domnii din ţările româneşti carpato – danubiano – pontice au mărturisit prin urcarea sa la tron apartenenţa de neamul împăratului român titularizîndu-se cu formula „IO…..mare voievod şi domn…”
Caloianul fiind un om de lut care se aruncă în apă sau se îngroapă în pămînt pe timp de secetă ca să aducă ploaia reprezintă cel mai bine ideea pămînteanului uns de divinitate iar trimiterea sa pe apă sau îngroparea care ambele reprezintă simboluri ale morţii nu înseamnă foarte clar uciderea împăratului român ?
Campaniile dese pe care asăneştii le-au purtat de-a lungul celor 72 de ani de afirmare românească statală , victoiile numeroase obţinute de aceştia ,au impus la nivel global , atât în Balcani cât şi în vestul Europei , pe români ca fiind soldaţi de temut .
Rezistenţa asăneştilor împotriva atîtor forţe externe – Imperiul bizantin şi apoi latin , Imperiul de la Tessalonic , regatul Ungariei , campaniile militare susţinute de victorii , echilibrarea relaţiilor internaţionale ale epocii la nivelul întregii zone balcanice ,au probat temeinicia şi vigoarea organizării statale româneşti ceea ce reprezintă pe deplin stadiul evoluţiei societăţii feudale şi implicit al etniei de origine daco – romană .
Vîrful de formă al politicii româneşti sud – dunărene statul creat de asăneşti reprezintă dintr-un anumit punct de vedere modelul medievalităţii din spaţiul nord – dunărean , ştiut fiind că papalitatea recunoscuse lui Ioniţă şi implicit tuturor asăneştilor originea lor romană (62).