PAGINI DIN ISTORIA AROMÂNILOR 1

Procesul de formare al poporului român şi al limbii române este îndeobşte cunoscut , acesta începînd de la cucerirea geto-dacilor din sudul Dunării şi ulterior a celor din nord prin cele două războaie dacice finalizate prin cucerirea Daciei Felix , de aceea nu vom insista asupra acestui aspect şi a faptului că geto-dacii locuiau ambele maluri ale Dunării , aşa cum dealtfel ne-am referit în capitolele precedente cînd vorbeam de răspîndirea aromânilor în Balcani.
Trebuie remarcat că acest proces ( 1 ) care a durat cîteva secole s-a fracturat odată cu venirea slavilor care iniţial au fost antrenaţi în migraţia lor de mişcările de populaţii produse de acţiunile avare , iniţial , ce au antrenat grupuri de triburi slave , consemnate de izvoarele vremii sub numele de anţi sau slavini . Afirmăm acest lucru în condiţiile în care , la un moment dat , procesul de romanizare a continuat separat şi distinct în sudul Dunării decât cel care s-a desfăşurat în nord , fenomenul de scindare petrecîndu-se în timp datorită în principal migraţiilor .
Slavii iniţial au avut două direcţii în campaniile de incursiune asupra spaţiului carpato-danubiano-pontic , una pornind din teritoriile situate la nord şi apoi pe valea Siretului iar cea de-a doua pornind de la teritoriile răsăritene ale Nistrului şi apoi pe ruta Prut la care au urmat cursurile inferioare ale Prutului , Bîrladului şi Siretului către Cîmpia Română ,ambele avînd ca alternativă finală sudul Dunării . Aceste incursiuni au ţinut pînă la mijlocul secolului al VI-lea d.H. populaţia locală de pe ambele maluri ale fluviului în stare de conflict permanent deoarece campaniile aveau un real caracter violent şi distructiv ( 2 ).Ţinta finală a acestor raiduri devastatoare erau totuşi , aşa cum istoria avea să demonstreze mai tîrziu , teritoriul sudic al Dunării care în acea perioadă se afla sub deplina stăpînire şi dominaţie a Imperiului Bizantin.
Pentru soarta porului român incursiunile slave au avut un rol decisiv deoarece către cel de-al treile sfert de veac VI Imperiul Bizantin a scăzut vizibil în capacitatea de respingere a migratorilor şi mai ales a slavilor în zona Dunării de Jos .( 3 ) , capacitatea de apărare diminuîndu-se într-un ritm rapid şi datorită deselor incursiuni care reîntorceau de fiecare dată , iniţial , pe slavi în zona de la est de Nistru .Cu timpul aceştia s-au aşezat succesiv în zona limesului danubian care la începutul secolului al VII-lea se prăbuşise cu tot şirul de fortificaţii bizantine care existau acolo .
Sedentarizarea populaţiei slave a condus în mod cu totul inevitabil la retragerea din teritoriile de cîmpie ale localnicilor (4) către zone care le confereau protecţie naturală însă acest fenomen nu trebuie tratat ca o „vidare” a teritoriilor ci doar ca o măsură de protecţie a unei părţi a populaţiei băştinaşe (5).
Pentru configuraţia politică medievală a Peninsulei Balcanice hotărîtor a fost secolul al VII-lea deoarece încă de la mijlocul acestui secol şi-au făcut aparişia bulgarii . Marea uniune a triburilor bulgare de pe Volga a intrat într-un proces de dezmembrare treptată , accentuat şi de atacurile chazarilor , şi , drept consecinţă , o parte a triburilor bulgare sub conducerea lui Asparuch sau Isperich au început pe parcursul cîtorva decenii să migreze , să incursioneze , apoi să se sedentarizeze la sudul Dunării . Luptele pe care aceştia le-au avut cu bizantinii i-au determinat pe cei din urmă să încheie pace şi să recunoască astfel existenţa unui alt element etnic în nordul Peninsulei Balcanice (6) .
Astfel un sud al Dunării tot mai „suprapoluat”, cu două populaţii distincte ca slavii şi apoi bulgarii au determinat acutizarea fenomenului de retragere a localnicilor în faţa barbarilor către zonele de deal şi de munte , mai putin dense ca populaţie dar şi mai sigure ca fortăreţe naturale , şi, întrucît Dunărea constituia un obstacol sever , zona sudică a fost cea mai indicată , respectiv , Munţii HAEMUS ( Balcani ) , în părţile sale nordice iniţial (7) .
De aici începe fenomenul evoluţiei separate a daco – romanilor porniţi evident de atîtea secole pe ireversibilul făgaş al simbiozei , în zona sudică , a Balcanilor , a Munţilor Haemus , către finalul procesului de romanizare , în secolele VI – VII d.H. , ceea ce în timp a creat diferenţe între segmentul nordic şi cel sudic ale aceluiaşi popor român .
Aşa apar în context istorico – spaţial aromânii (8) .
Descoperirile arheologice din zona Cîmpiei Române şi a Silistrei atestă fără doar şi poate faptul că slavii din nordul Dunării care au rămas în număr foarte mic au fost asimilaţi de poporul român în formare , pe cînd cei din sud , care s-au deplasat succesiv , formînd o masă compactă dar şi extrem de numeroasă în comparaţie cu nordul , au determinat ca elementul românesc să se disloce treptat .
Dacă cea mai mare parte , aromânii , s-au mutat treptat în zona Munţilor Haemus şi în peisajul montan al Macedoniei , de unde au denumirea de macedo-români , alte două părţi , mult reduse ca număr , s-au mutat şi apoi sedentarizat în zona Peninsulei Istria , de unde şi denumirea de istro – români şi în zona Moglene ( Meglenei ) de unde au fost cunoscuţi drept megleno – români sau megleniţi ( 9 ) .
Interesant este fenomenul de contact al slavilor cu preromânii : la nord au fost asimilaţi şi de aici cuvintele slave din limba română în dialect daco-român împreună cu alte situaţii psiho-comportamentale care au determinat evoluţia distinctă a nord – dunărenilor , şi , pe de altă parte dislocări masive de populaţii preromâneşti , în secolele al VI – VII – lea în cele trei zone blacanice din nord , mai sus –amintite . Lingviştii şi istoricii dimpreună consideră că fenomenul din nordul Dunării prin care slavii au fost asimilaţi se datorează numărului mare al populaţiei autohtone dar şi superiorităţii acesteia peste care îşi pusese amprenta organizarea administrativă şi militară recunoscută a romanilor cuceritori şi a veteranilor rămaşi după retragerea aureliană cu cele două etape succesive ale sale (10).
Să fie populaţia din sud asimilată de migratori ? Nicidecum . Acelaşi nivel de dezvoltare aveau şi cei din sud la venirea slavilor , existau ca o mare masă sudică dar şi compactă însă migratorii formînd la sudul Dunării un platou dens , compact şi numeros ca populaţie au determinat daco – romanii , sensibil totuşi mai puţini , să caute zone aproape nelocuite pe sectoarele de altitudine ale munţilor.
Odată cu venirea bulgarilor sub Asparich pe tot frontul limesului danubian şi suprapunîndu – se peste slavi de care apoi au fost înghiţiţi prin asimilare , bulgarii păstrînd pentru poporul nou format doar numele de vechi „cuceritori”, problema masei daco-romane a fost tranşată definitiv întrucît aceştia au rămas definitiv în teritoriile de retragere . Că populaţia din sud avea o cultură superioară o demonstrează din plin organizarea ulterioară de peste cîteva secole a Imperiului româno – bulgar în care trebuie afirmat că dinastia conducătoare a statului asăneştilor era pur românească , în organizare românii incluzînd şi pe bulgari pentru apărarea libertăţilor celor din urmă (11) .
Trebuie remarcat astfel „miracolul” românesc care s-a păstrat nealterat sub atîtea valuri de cotropitori migratori în condiţiile în care Imperiul Bizantin din acea perioadă cedase asalturilor continue şi diverse ale acestor populaţii asiatice pe tot sectorul Dunării . Impactul bizantinilor pentru românii din sudul Dunării este benefic sub aspectul atestării acestei populaţii şi în sud atât înainte de venirea slavilor cât şi după sedentarizarea lor , de cronicarii şi istoricii bizantini ai imperiului şi nu numai . Mauricius , în opera sa Strategikon , Teofilactus Simocatta , Theophanes Confessor , ultimul menţionînd în contextul narării luptelor cu avarii ale bizantinilor folosirea într-o unitate bizantină a expresiei deja celebră „ TORNA , TORNA , FRATRE” – întoarce-te , întoarce-te , frate – care constituie o probă incontestabilă pentru individualizarea limbii române în sud.
Constantin Porfirogenetul are de asemenea importanţă pentru aromâni , încă de la apariţia lor ca etnie distinctă , deoarece face referiri exacte la perioada cînd migratorii au trecut Dunărea sub domnia lui Constantin Pogonatul pentru ca apoi odată cu recunoaşterea acestora de Bizanţ teritoriile din sud să se împartă . Astfel vechea Thema Tracia a devenit divizată în trei unităţi separate Bulgaria , Istros şi Haemus cunoscută mai tîrziu ca Paristrion sau Paradounavon unde se desfăşurau aceleaşi procese de organizare ca la nivelul întregului spaţiu românesc , lesne de cunoscut că teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră – Dobrogea – era considerat ca şi sudic fiind la dreapta fluviului (12) .
Descoperirile arheologice (13) atestă continuarea vieţii româneşti pe ambele maluri ale Dunării ceea ce înseamnă că la sedentarizarea populaţiilor migratoare în sud au existat enclave româneşti , care însă odată cu trecerea timpului au fost asimilate de populaţiile slave şi astfel în nordul balcanic au rămas doar cele trei insule româneşti .
Un aspect care trebuie evidenţiat pentru sublinierea continuităţii româneşti la sud de Dunăre este şi faptul că în anumite zone din Macedonia ,Haemus , Istria , Meglenia cele mai multe dintre localităţi au păstrat vechile denumiri fapt care atestă că acestea au fost locuite de daco – romani , în teritoriile unde s-au stabilit migratorii fiind schimbate structural vechile denumiri latine cu altele noi de origine slavă (14) .
Românitatea sud – dunăreană a continuat să se dezvolte ca mod de organizare şi să se consolideze şi mai tîrziu către secolul X cînd au existat şi alte migraţii ale populaţiilor asiatice – pecenegii , uzii , cumanii dezvoltate pe fondul în care la nivel balcanic Imperiul Bizantin se străduia să reprime formaţiunea politică bulgară recent închegată , în condiţiile în care Dunărea a rămas aceeaşi mare arteră de circulaţie europeană iar gurile fluviului erau încă stăpînite de bizantini.
Despre apariţia distinctă a segmentului românesc în nordul balcanic vorbeşte şi Viaţa Sf. Dumitru din Tesalonic , la începuturile secolului al IX – lea , în care se individualizează aromâna ca „limba de la noi „ şi Cedrenus , cronicarul , care referindu-se la luptele dintre căpeteniile bulgare indică în Macedonia locul numit „Stejarii frumoşi” situat între Castoria şi Prespa şi a unor valahi nomazi care în acel loc se aflau la ei acasă (15).
Cedrenus face referire de asemenea atât la o trecătoare numită „Cîmpulung” , evident în limba română dar şi a expresiei „vgiţi , vine împăratul” în care trebuie remarcat „vgiţi” – fugiţi , undeva forma latinizată a cuvîntului românesc . Tocmai de aceea atunci cînd ne-am referit la aromâni şi la dislocarea acestui element de la sudul Dunării în Munţii Balcani , separat de elementul slav , nu am pomenit de asimilare – asimilat – asimilator deoarece contactul restului de populaţie dislocată a fost unul de respingere ceea ce relevă şi profundul caracter latin al toponimelor dar şi al limbii ca în exemplul anterior.
Împăratul Vasile al II-lea după reuşita sa împotriva bulgarilor , pe care i-a supus , creează în anul 1019 organizarea bisericească a bulgarilor , însă tot în acest răstimp a numit şi un arhiepiscop la Ohrida dorind prin hrisovul pe care l-a emis ca „valahii din întreaga Bulgarie” să i se supună acestuia iar Anna Comnena ,cunoscuta biografă a lui Alexios I Comnenul (1081-1118) şi fiica acestui împărat se referă clar la valahul Pudilas şi la faptul că aceştia , valahii , cunoşteau foarte bine cărările Munţilor Balcani în care locuiau făcînd pe călăuzele (16) .
De remarcat deasemenea că se fac referiri de către călătorii străini sau cronicarii vremii despre faptul că regiuni întregi locuite de aromâni peste munţii Balcanilor se numeau VALAHIA , de unde şi originea locuitorilor acestor teritorii , alţii , călătorul evreu Veniamin din Tudela , Cantacuzen , Henric administratorul Imperiului Latin din Constantinopole , Nicetas Choniates sau chiar Kekaumenos relevă direct existenţa valahilor în Tesalia ca locuitori ageri ai munţilor şi de asemenea de temut , locuitori valahi ai Muntelui Rodop şi despre faptul că aromânii locuiesc marea majoritate în munţi dincolo de Adrianopole , personaje pitoreşti într-un fel valahii deoarece ei cunosc pe dinafară cărările munţilor peste care trec cu uşurinţă , evitînd lupta directă , preferînd să locuiască în luna aprilie pe cele mai înalte culmi ale munţilor care sunt şi cele mai reci – toate aceste afirmaţii fiind pe rînd făcute de fiecare dintre cei menţionaţi (17).
La venirea slavilor proto-românii aveau aceleaşi forme de organizare atât în sudul cât şi în nordul flancului danubian ripostînd expediţiilor de jaf ale migratorilor prin „miliţiile” proprii întrucît nu existau forme de organizare ample care să dureze , administraţia , organizarea , conducerea forturilor de pe unul şi de pe celălalt mal al fluviului făcîndu-se de oamenii numiţi de Imperiul Bizantin. Conjunctura politico – strategică a Balcanilor – de la începutul afirmării aromânilor , relativa insecuritate şi incontinuitate a puterii bizantine , adăpostul teritoriilor din platourile muntoase ale Pindului , Balcanilor cu zonele înalte de lîngă Kosovo sau Tesalia au permis aromânilor să se organizeze rapid în formaţiuni excepţionale la nivelul autodeterminării , mult mai repede decât în nordul Dunării . Dealtfel trebuie remarcat că Imperiul Asăneştilor apare relativ devreme în istoria românilor , la sud .
S-a încercat prin teoria „vidului” să se supraliciteze teritoriul şi continuitatea daco-romanilor la nord dar şi la sudul Dunării unde se precizează în accepţiunea promotorilor acestei teorii pseudo-stiinţifice că teritoriile au fost libere de populaţie la venirea migratorilor (18). Întreg arsenalul documentaristic şi arheologic demonstrează contrariul şi nu merită să detaliem acest subiect dar trebuie să se reţină că sursele documentare menţionate anterior nu numai că se referă la apariţia aromânilor în istoria Balcanilor dar vorbesc direct şi de afirmarea acestora în diferite împrejurări , cîteodată aliaţi ai bizantinilor dar şi de multe ori pe poziţii antagoniste dacă nu chiar belicoase .
Numiţi generic aromâni pentru că sunt cei mai mulţi şi au rezistat în număr mare de-a lungul veacurilor în Balcani , din populaţia daco-romană care ocupa teritoriile întinse ale Munţilor Balcani nu au mai rămas decât un grup restrîns în sud –vestul Bulgariei de astăzi şi aceia sunt Românii Megleniţi – Meglenoromânii iar din cei care se întindeau odinioară peste o mare parte a Croaţei şi Dalmaţiei sub numele grecesc de Mavrovlahi sau Morlaci ( Românii Negri ) au rămas cîteva sate în Peninsula Istria şi aceştia sunt istro-românii . Dacă este să vorbim numai şi numai de aromâni ceea ce practic ar însemna doar o parte din reperele ansamblului românilor sudici trebuie precizat că aceştia locuiesc în Macedonia , Tesalia şi Munţii Pindului (19) .
Dacă meglenoromânii sunt actualmente foarte puţini se pare că odată cu cel de-al doilea război mondial istro - românii au dispărut definitiv , singurul element conturat fiind aromânii.