PAGINI DIN ISTORIA AROMÂNILOR 3

La venirea populaţiilor migratoare în sudul Dunării , slavi şi apoi bulgari , care s-a petrecut în secolele al VI-lea şi al VII-lea , populaţia autohtonă daco – romană era organizată în modul de apărare şi de desfăşurare a unor astfel de acţiuni strategice în aşa numitele ROMANII POPULARE despre care dealtfel aflăm unele informaţii în manualele de tactică ale vremii . La începutul secolului al VII-lea , se arată de Mauricius în a sa lucrare Stragicon cum trebuiau să lupte oştile bizantine împotriva slavilor stabiliţi la limita autorităţii lor şi cum soldaţii bizantini erau călăuziţi în luptele lor împotriva migratorilor de o populaţie romanică provenită în imperiu ca refugiaţi . Bizantinii ştiau de asemenea că aceştia vorbeau o limbă a lor „părintească” în care erau pronunţate şi cuvinte specifice cum ar fi clisură , sculca , etc. (20) .
Romaniile populare erau aşadar o organizare populară a localnicilor de pe ambele maluri ale Dunării concepută sub forme de „miliţii” pămîntene – aşa cum au fost ele numite de unii dintre istorici – acestea fiind o caracteristică în respectiva perioadă a întregii populaţii româneşti pe întreaga arie de locuire nordică şi mai ales sudică , arie ce ne interesează , respectiva formă de organizare prestatală fiind colaterală sistemului ecleziastic şi politic al acelei perioade .
S-a demonstrat prin cercetările pluridisciplinare efectuate de-a lungul timpului , şi mai ales în perioada modernă , existenţa neîntreruptă în spaţiul nord – balcanic şi carpato – danubiano – pontic a satelor comunitar agrare organizate în obşti care aveau un caracter confederal şi războinic şi în care apăruseră zorii unor noi clase sociale ale „căpeteniilor” . Aceste obşti erau capabile să se organizeze în forme statale (21) şi aşa s-a putut opune rezistenţă migratorilor asiatici . Populaţia preponderent ţărănească a avut ca atribut şi „rosturile militare” pe lîngă cele agrare , ce nu se puteau naşte aiurea din-o masă amorfă sau aservită ori inertă , ţăranii acelor vremuri dobîndind obiceiul de a fi chemaţi la oastea mare a „ţării” ori de cîte ori era necesar.
Comunităţile săteşti şi uniunile de obşti româneşti - Romaniile populare – confruntate succesiv şi aproape în permanenţă cu invaziile populaţiilor slave asiatice au reuşit să-şi păstreze propria individualitate , consolidată în principal pe o civilizaţie agrară şi meşteşugărească tradiţională , cu mult superioară nomadismului acelor migratori (22) . Din acest stadiu al organizării prestatale se separă de nord românii din sudul Dunării , care dislocaţi în marea lor parte , au preferat zonele muntoase ale Balcanilor (Haemus ) , Pindului ori platourile înalte din Macedonia şi plecînd mai departe Peninsula Istria de lîngă Belgrad .
Funcţiile militare s-au individualizat în această perioadă şi plecînd de la obştile săteşti românii din Balcani s-au reorganizat strategic în interiorul teritoriilor noi pe care le locuiau , viaţa nomadă nepermiţîndu - le bineînţeles construcţia de aşezări fortificate . Astfel căpeteniile şi-au consolidat puterea prin aceea că sub comanda lor au aşezat mai multe sate – hori – pe care le coordonau la început împotriva migratorilor dar în egală măsură şi împotriva bizantinilor . Celnicii , conducătorii acestor uniuni de sate erau înconjuraţi de oameni credincioşi permanent înarmaţi .
În secolul al X-lea puterea celnicilor creşte şi se dezvoltă pe arii mult extinse astfel că românii din Balcani creează în teritoriile locuite de ei autonomii locale numite VLAHII (23).
Cea mai cunoscută organizare de acest fel era Vlahia Mare –teritoriu în care se exercita „domnia românilor în Elada” – şi care a fost atestată documentar în anul 980 d.H. de un hrisov al împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul , preluat de scriitorul bizantin Kekaumenos (24) , textul documentului fiind important deoarece atestă existenţa unei organizări politico – militare proprii a românilor din Pind sub conducerea unui anume Niculiţă cel Bătrîn , strateg militar al Bizanţului.
Despre Vlahia Mare aminteşte şi Nicetas Choniates ca despre un teritoriu care se întindea în Tesalia , denumire a organizării prestatale cunoscută şi de Villehardouin ,cronicarul Imperiului Latin de la Constantinopol , sub numele de Blaquie sau Blachie la grant iar Cantacuzen vorbeşte despre o regiune întinsă din cadrul Imperiului Bizantin numită Blachia , organizată cu fortificaţii întărite , castele , împăratul numind pe fratele său Ioan Anghelul peste acest teritoriu , dar chiar acesta purta pe lîngă titlul de împărat al răsăritului şi pe acela de rege al Blachiei (25) .
Pe lîngă Vlahia Mare ai cărei conducători au purtat războaie cu grecii bizantini şi cu acei cruciaţi apuseni aşezaţi la Salonic şi în Epir în zona Etoliei exista un alt stătuleţ Vlahia Mică iar în zona Epirului Vlahia de sus (26) , A.D. Xenopol amintind de aceste teritorii –Vlahia Mică – în Etloia şi Arcania , într-un teritoriu muntos sălbatec şi aici referinţa este directă la Phrantzes ca şi la Valahia Superioară , teritoriu românesc organizat între Ianina şi Tricala (27) .
Ca referinţă istorică se vorbeşte despre faptul că Stefan Nemania ,rege sîrb (1158 – 1199) dăruieşte mănăstirii Chilandar de la Muntele Athos 170 de familii valahe din Radovo şi Giurgevo sud – ostvo , Stefan Uroş I adaugă la această danie încă 30 de familii româneşti lîngă rîul Drin , Ştefan Uroş al II-lea dăruieşte de asemenea mai mult de 800 de vlahi din regiunea Skopiei şi tot o astfel de donaţie de circa 320 familii efectueză şi Ştefan Duşan către Mănăstirea Sf. Arhangheli din Bistriţa , astfel că se poate vorbi de o altă răspîndire a românilor în Balcani , în regiunea Kosovo , în Albania nordică şi pe platoul Skopiei din Serbia sudică .(28)
Anterior formării Imperiului asăneştilor , pe care îl vom trata ca organizare statală într-un alt capitol , în anul 1066 , după ce existaseră antecedente prin aceea că românii de altădată s-au sumeţit împotriva romeilor (bizantinilor) aşa cum preciza Nicetas Choniates , românii sud – dunăreni se ridică într-o răscoală generală , provocată de politica fiscală a bizantinilor .
Şi cum vorbeam anterior de organizare prestatală sub comanda unor celnici care erau echivalentul cnejilor nord – dunăreni sau chiar a voievozilor , românii din Balcani şi-au organizat repede o oaste proprie , antecedente fiind în Vlahia Mare , şi sub comanda lui Niculiţă , amintit anterior şi Berivoi Românul –ambii conducători din Larissa – precum şi a lui Slavotă a lui Carmalac s-a organizat o acţiune militară de anvergură cu o oaste capabilă să provoace incursiuni strategice , să asedieze fortificaţii ba chiar să le ocupe în condiţiile în care celnicii s-au coalizat într-o uniune majoră .
Rezultatul acestei răscoale generale a fost acela că românii din Balcani au impus Imperiului Bizantin abolirea impozitelor şi taxelor abuzive şi implicit respectarea vechilor autonomii ale vlahiilor ca forme de oranizare . George Murnu cataloga această acţiune drept o reacţie a românilor sud – dunăreni „ liberi şi uniţi în forţa lor colectivă” (29) .
Se apropia astfel construcţia statală independentă a statului asăneştilor , temeiurile acesteia fiind lesne de regăsit în dezvoltarea economico-socială şi structurarea politică feudală a entităţilor autonome româneşti sud – dunărene care s-au cristalizat ca „centre de putere” în două principale mari zone istorice şi anume Ţara românilor din Balcanii Orientali şi Vlahia Mare tesaliană .



Statul asăneştilor şi succesele militare din timpul acestuia au impulsionat pe românii din Balcani , în special pe cei de pe Strumiţa , din zona Vlahiei Mari tesalice care în perioada 1197 – 1198 s-au revoltat împotriva bizantinilor fiind conduşi de românul Dobromir Hîrsu ( Chrysos) , care împreună populaţia acelei zone , românească prin excelenţă , au pătruns pe valea Strymonului şi a împrejurimilor Serresului .
Acest fapt a determinat reacţia Bizanţului care în primăvara anului 1199 au pregătit o campania împotriva fortelor româneşti , amînată însă de incursiunea cumanilor in interiorul imperiului împreună cu un detaşament de români nord – dunăreni ceea ce a permis lui Hîrsu să profite de răgazul obţinut şi să ocupe cetatea Prosakos de pe rîul Axios / Vardar .
Noii cuceritori au fortificat imediat cetatea cu un zid de apărare care în interiorul său putea adăposti mulţi oameni sau vite , zona devenind astfel greu accesibilă şi datorită înălţimii la care se afla , platoului împădurit , apărarea acesteia făcîndu - se şi cu baliste .
Reunită , la sfîrşitul primăverii anului 1199 armata bizantină beneficiind şi de ajutorul unui corp de oaste trimis de emirul selgiucid al Ankarei , Muhy – al – Din a urcat pe valea Mariţei la Tesalonic şi apoi pe Vardar pînă la cetatea Prosakos pe care a asediat-o iar după stăruinţe îndelungate au reuşit să ocupe zidul care bara accesul către cetate , însă printr-o stratagemă , ieşire pe timp de noapte , au distrus sitemul balistic ofensiv al bizantinilor ceea ce a provocat panică în armata imperială.
Împăratul Alexios al III-lea neputînd să ia o rapidă şi utilă decizie militară a fost nevoit să cedeze şi apoi să recunoască stăpînirea lui Dobromir Hîrsu peste cetăţile Prosakos şi Strumişa , precum şi pe teritoriile înconjurătoare ale acestora
O altă asemenea răscoală s-a declanşat în primăvara anului 1200 de către românii locuitori ai văii Maritzei care sub conducerea celnicului Ivanco şi în alianţă cu Împăratul Ioniţă al românilor şi bulgarilor din Haemus , au declanşat o răscoală în care la început Ivanco a înfrînt pe protostratorul Manuel Kamytzes ce obţinuse o victorie locală iniţială prin cucerirea cetăţii Kritzimos .Astfel românii stăpîneau o zonă întinsă pe întregul masiv al Rodopilor , pînă la Marea Egee şi Muntele Paggaion iar bizantinii marele drum sud – balcanic pînă la Philippopolis .
In vara anului 1200 armata bizantină avînd în fruntea sa pe împărat a descins în bazinul superior al Maritzei şi după ce a cucerit cetatea Stanimaka , însă , dîndu-şi seama despre faptul că nu poate învinge pe cîmpul de luptă , a recurs la tratative cu Ivanco , şi acesta a căzut într-o cursă fiind luat prizonier .Puterea a fost transferată rapid în mîănile fratelui lui Ivanco respectiv Mitu dar acesta din urmă nu a putut rezista ofensivei bizantine şi a cedat controlul asupra bazinului superior al Maritzei (30)


Ca formă prestatală putem aminti de „oraşul – stat” Moscopole situat în zona Albaniei , la sud – vest de lacul Ohrida , la 30 de km. De localitatea Pogrida , de pe teritoril albanez , şi la 33 de km. de Mănăstirea Profetului Naum de pe teritoriul iugoslav , rîul Devol fiind la 10 km. depărtare iar oraşul Coriţa la 18 km. spre sud – est .Oraşul Moscopole se află la o depărtare de 120 km. de portul Durazzo şi 95 de km. de portul Valona ,la o cotă de 1150 m , în munţii Gramos .
Larg descris de Pouqueville în scrierile sale , Moscopole a apărut în primul rînd ca fenomen cultural , recunoscute fiind în plan global balcanic universitatea , şcolile şi bisericile , însă şi modul propriu de organizare care a determinat în perioada de glorie a oraşului o oarecare autonomie dublată şi de faptul că acesta avea în anul 1788 o populaţie de 60 .000 de locuitori (31) , foarte mult raportat la acel timp , ceea ce a determinat un asediu coalizat a forţelor albaneze şi turce ale acelei vremi , generat şi de aceea că oraşul constituia un puternic „nucleu” românesc în zonă .
Despre acest fenomen ne vom ocupa separat , însă într-o altă secţiune , deoarece trebuie văzute originile sale cât şi efectele care au avut repercursiuni directe asupra culturii române la nivel global .


Dacă în perioada evului mediu timpuriu formele prestatale aromâne s-au conturat în vlahiile cu un oarecare iz de independenţă faţă de Bizanţ , odată cu apariţia dominaţiei otomane în Balcani , în perioada medie a acestui ev , toată populaţia creştină era adusă la stadiul de profundă dependenţă faţă de puterea Imperiului Otoman , orice încercare de autonomizare sau independenţă a grecilor , sîrbilor , albanezilor sau bulgarilor fiind repede reprimată . Dacă în această epocă aromânii au continuat să existe pe teritorile balcanice pe care s-au aşezat şi toate încercările lor au foast oarecum întrepătrunse cu idealurile şi mişcările celorlalte popare locuitoare ale Balcanilor , otomanii au atins apogeul politico – militar ceea ce nu permitea vreunei dintre etnii să se individualizeze prin a-şi cîştiga independenţa .
În schimbul unui tribut plătit Înaltei Porţi satele şi oraşele aromâne se bucurau către a doua jumătate a secolului al XVIII – lea de o oarecare autonomie mai pregnantă parcă decât la ceilalţi creştini balcanici şi de privilegii mai bine conturate şi garantate – în special aromânii din zonele istorice ale Thesaliei şi Epirului (32) . Imperiul le respecta oarecum drepturile şi autonomia .
Acest fapt a permis ca în veacul al XVIII – lea în regiunea numită Suli să existe o formă de organizare prestatală administrată în accepţiunea unor istorici ca o veritabilă „republică” (33) , în care se retrăseseră aromânii alungaţi de persecuţiile otomanilor , păstorii şi turmele lor din zona Epirului şi care s-au stabilit între Ianina şi Prevaza ( fostul Actium ) unde s-au întemeiat mai multe aşezări pe muntele Amure , în faţa insulei Corfu. Zona muntoasă şi fortăreţele naturale create de platourile înalte au atras şi alţi aromâni refugiaţi din faţa otomanilor . Astfel în anul 1792 , regiunea Suli cuprindea 11 aşezări ( de menţionat Soli , Chiafa , Avaricu şi Samovina ) dar alte 11 sate din împrejurimi cu circa 7000 de locuitori aparţineu de această zonă astfel că în vreme de conflict armat satele din vîrful muntelui puteau da cîte 1000 de luptători iar cele de la poale cîte 500 .(34)
Amploarea fenomenului a determinat ca Ali – Paşa din Ianina , răzvrătitul independent de autoritatea sultanului , recunoscut pentru campaniile sale antiaromâne de la sfîrşitul secolului al XVIII - lea , să pornească împotriva sulioţilor . Campania susţinută a acestuia a durat 15 ani începînd cu anul 1790 , şi abia în anul 1805 acesta a declanşat ultimul atac (35) .
Rezultatul final al acestei acţiuni a fost părăsirea zonei de către aromâni care au incendiat satele şi care s-au îndreptat spre sud către Arcania şi Etolia .


În anul 1903 , în localitatea Cruşova şi în îmrejurimi a avut loc o răscoală împotriva dominaţiei otomane , pentru o durată de doar 12 zile , localnicii animaţi de Pitu Guli din Livezi şi Alexandru Coşca din Gopeş , în calitate de comandanţi ai oştirii , au reuşit să proclame „Republica de la Cruşova” al cărei preşedinte era un bulgar Nicola Karev (36) .
Ca şi în cazul sulioţilor sau al moscopolenilor această efemeră formă de organizare a fost înăbuşită în faşă de către Bathir Paşa comandantul oştirii otomane din acea zonă .
Luptele care au urmat între „ceata aromânilor” şi trupele otomane care i-au împresurat din trei părţi deodată şi care erau mai bine organizate au avut ca final învingerea aromânilor , însă conducătorii acestora s-au umplut de glorie .



Aceste aspecte sunt succint doar cîteva repere pentru a sublinia încercările permanente ale aromânilor de a se organiza şi administra prin reguli proprii , dezvoltarea economică a acestora fiind unul dintre factorii care le-au stimulat permanent dorinţele de libertate şi de autonomizare , independenţă economică şi spirituală .
Chiar dacă aceste forme prestatale prin excelenţă s-au manifestat în perioade diferite , fiecare desfăşurîndu - se în condiţii geo – politice diferite , factorii exteriori care au concurat la apariţia acestora fiind diverşi , trebuie remarcat că există o continuitate în dorinţa de afirmare şi libertate a românilor sud – dunăreni , ceea ce a fost dealtfel observat începînd cu a doua jumătate a perioadei medii de către majoritatea călătorilor străini care au tranzitat zonele balcanice (37) .





















La venirea populaţiilor migratoare în sudul Dunării , slavi şi apoi bulgari , care s-a petrecut în secolele al VI-lea şi al VII-lea , populaţia autohtonă daco – romană era organizată în modul de apărare şi de desfăşurare a unor astfel de acţiuni strategice în aşa numitele ROMANII POPULARE despre care dealtfel aflăm unele informaţii în manualele de tactică ale vremii . La începutul secolului al VII-lea , se arată de Mauricius în a sa lucrare Stragicon cum trebuiau să lupte oştile bizantine împotriva slavilor stabiliţi la limita autorităţii lor şi cum soldaţii bizantini erau călăuziţi în luptele lor împotriva migratorilor de o populaţie romanică provenită în imperiu ca refugiaţi . Bizantinii ştiau de asemenea că aceştia vorbeau o limbă a lor „părintească” în care erau pronunţate şi cuvinte specifice cum ar fi clisură , sculca , etc. (20) .
Romaniile populare erau aşadar o organizare populară a localnicilor de pe ambele maluri ale Dunării concepută sub forme de „miliţii” pămîntene – aşa cum au fost ele numite de unii dintre istorici – acestea fiind o caracteristică în respectiva perioadă a întregii populaţii româneşti pe întreaga arie de locuire nordică şi mai ales sudică , arie ce ne interesează , respectiva formă de organizare prestatală fiind colaterală sistemului ecleziastic şi politic al acelei perioade .
S-a demonstrat prin cercetările pluridisciplinare efectuate de-a lungul timpului , şi mai ales în perioada modernă , existenţa neîntreruptă în spaţiul nord – balcanic şi carpato – danubiano – pontic a satelor comunitar agrare organizate în obşti care aveau un caracter confederal şi războinic şi în care apăruseră zorii unor noi clase sociale ale „căpeteniilor” . Aceste obşti erau capabile să se organizeze în forme statale (21) şi aşa s-a putut opune rezistenţă migratorilor asiatici . Populaţia preponderent ţărănească a avut ca atribut şi „rosturile militare” pe lîngă cele agrare , ce nu se puteau naşte aiurea din-o masă amorfă sau aservită ori inertă , ţăranii acelor vremuri dobîndind obiceiul de a fi chemaţi la oastea mare a „ţării” ori de cîte ori era necesar.
Comunităţile săteşti şi uniunile de obşti româneşti - Romaniile populare – confruntate succesiv şi aproape în permanenţă cu invaziile populaţiilor slave asiatice au reuşit să-şi păstreze propria individualitate , consolidată în principal pe o civilizaţie agrară şi meşteşugărească tradiţională , cu mult superioară nomadismului acelor migratori (22) . Din acest stadiu al organizării prestatale se separă de nord românii din sudul Dunării , care dislocaţi în marea lor parte , au preferat zonele muntoase ale Balcanilor (Haemus ) , Pindului ori platourile înalte din Macedonia şi plecînd mai departe Peninsula Istria de lîngă Belgrad .
Funcţiile militare s-au individualizat în această perioadă şi plecînd de la obştile săteşti românii din Balcani s-au reorganizat strategic în interiorul teritoriilor noi pe care le locuiau , viaţa nomadă nepermiţîndu - le bineînţeles construcţia de aşezări fortificate . Astfel căpeteniile şi-au consolidat puterea prin aceea că sub comanda lor au aşezat mai multe sate – hori – pe care le coordonau la început împotriva migratorilor dar în egală măsură şi împotriva bizantinilor . Celnicii , conducătorii acestor uniuni de sate erau înconjuraţi de oameni credincioşi permanent înarmaţi .
În secolul al X-lea puterea celnicilor creşte şi se dezvoltă pe arii mult extinse astfel că românii din Balcani creează în teritoriile locuite de ei autonomii locale numite VLAHII (23).
Cea mai cunoscută organizare de acest fel era Vlahia Mare –teritoriu în care se exercita „domnia românilor în Elada” – şi care a fost atestată documentar în anul 980 d.H. de un hrisov al împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul , preluat de scriitorul bizantin Kekaumenos (24) , textul documentului fiind important deoarece atestă existenţa unei organizări politico – militare proprii a românilor din Pind sub conducerea unui anume Niculiţă cel Bătrîn , strateg militar al Bizanţului.
Despre Vlahia Mare aminteşte şi Nicetas Choniates ca despre un teritoriu care se întindea în Tesalia , denumire a organizării prestatale cunoscută şi de Villehardouin ,cronicarul Imperiului Latin de la Constantinopol , sub numele de Blaquie sau Blachie la grant iar Cantacuzen vorbeşte despre o regiune întinsă din cadrul Imperiului Bizantin numită Blachia , organizată cu fortificaţii întărite , castele , împăratul numind pe fratele său Ioan Anghelul peste acest teritoriu , dar chiar acesta purta pe lîngă titlul de împărat al răsăritului şi pe acela de rege al Blachiei (25) .
Pe lîngă Vlahia Mare ai cărei conducători au purtat războaie cu grecii bizantini şi cu acei cruciaţi apuseni aşezaţi la Salonic şi în Epir în zona Etoliei exista un alt stătuleţ Vlahia Mică iar în zona Epirului Vlahia de sus (26) , A.D. Xenopol amintind de aceste teritorii –Vlahia Mică – în Etloia şi Arcania , într-un teritoriu muntos sălbatec şi aici referinţa este directă la Phrantzes ca şi la Valahia Superioară , teritoriu românesc organizat între Ianina şi Tricala (27) .
Ca referinţă istorică se vorbeşte despre faptul că Stefan Nemania ,rege sîrb (1158 – 1199) dăruieşte mănăstirii Chilandar de la Muntele Athos 170 de familii valahe din Radovo şi Giurgevo sud – ostvo , Stefan Uroş I adaugă la această danie încă 30 de familii româneşti lîngă rîul Drin , Ştefan Uroş al II-lea dăruieşte de asemenea mai mult de 800 de vlahi din regiunea Skopiei şi tot o astfel de donaţie de circa 320 familii efectueză şi Ştefan Duşan către Mănăstirea Sf. Arhangheli din Bistriţa , astfel că se poate vorbi de o altă răspîndire a românilor în Balcani , în regiunea Kosovo , în Albania nordică şi pe platoul Skopiei din Serbia sudică .(28)
Anterior formării Imperiului asăneştilor , pe care îl vom trata ca organizare statală într-un alt capitol , în anul 1066 , după ce existaseră antecedente prin aceea că românii de altădată s-au sumeţit împotriva romeilor (bizantinilor) aşa cum preciza Nicetas Choniates , românii sud – dunăreni se ridică într-o răscoală generală , provocată de politica fiscală a bizantinilor .
Şi cum vorbeam anterior de organizare prestatală sub comanda unor celnici care erau echivalentul cnejilor nord – dunăreni sau chiar a voievozilor , românii din Balcani şi-au organizat repede o oaste proprie , antecedente fiind în Vlahia Mare , şi sub comanda lui Niculiţă , amintit anterior şi Berivoi Românul –ambii conducători din Larissa – precum şi a lui Slavotă a lui Carmalac s-a organizat o acţiune militară de anvergură cu o oaste capabilă să provoace incursiuni strategice , să asedieze fortificaţii ba chiar să le ocupe în condiţiile în care celnicii s-au coalizat într-o uniune majoră .
Rezultatul acestei răscoale generale a fost acela că românii din Balcani au impus Imperiului Bizantin abolirea impozitelor şi taxelor abuzive şi implicit respectarea vechilor autonomii ale vlahiilor ca forme de oranizare . George Murnu cataloga această acţiune drept o reacţie a românilor sud – dunăreni „ liberi şi uniţi în forţa lor colectivă” (29) .
Se apropia astfel construcţia statală independentă a statului asăneştilor , temeiurile acesteia fiind lesne de regăsit în dezvoltarea economico-socială şi structurarea politică feudală a entităţilor autonome româneşti sud – dunărene care s-au cristalizat ca „centre de putere” în două principale mari zone istorice şi anume Ţara românilor din Balcanii Orientali şi Vlahia Mare tesaliană .



Statul asăneştilor şi succesele militare din timpul acestuia au impulsionat pe românii din Balcani , în special pe cei de pe Strumiţa , din zona Vlahiei Mari tesalice care în perioada 1197 – 1198 s-au revoltat împotriva bizantinilor fiind conduşi de românul Dobromir Hîrsu ( Chrysos) , care împreună populaţia acelei zone , românească prin excelenţă , au pătruns pe valea Strymonului şi a împrejurimilor Serresului .
Acest fapt a determinat reacţia Bizanţului care în primăvara anului 1199 au pregătit o campania împotriva fortelor româneşti , amînată însă de incursiunea cumanilor in interiorul imperiului împreună cu un detaşament de români nord – dunăreni ceea ce a permis lui Hîrsu să profite de răgazul obţinut şi să ocupe cetatea Prosakos de pe rîul Axios / Vardar .
Noii cuceritori au fortificat imediat cetatea cu un zid de apărare care în interiorul său putea adăposti mulţi oameni sau vite , zona devenind astfel greu accesibilă şi datorită înălţimii la care se afla , platoului împădurit , apărarea acesteia făcîndu - se şi cu baliste .
Reunită , la sfîrşitul primăverii anului 1199 armata bizantină beneficiind şi de ajutorul unui corp de oaste trimis de emirul selgiucid al Ankarei , Muhy – al – Din a urcat pe valea Mariţei la Tesalonic şi apoi pe Vardar pînă la cetatea Prosakos pe care a asediat-o iar după stăruinţe îndelungate au reuşit să ocupe zidul care bara accesul către cetate , însă printr-o stratagemă , ieşire pe timp de noapte , au distrus sitemul balistic ofensiv al bizantinilor ceea ce a provocat panică în armata imperială.
Împăratul Alexios al III-lea neputînd să ia o rapidă şi utilă decizie militară a fost nevoit să cedeze şi apoi să recunoască stăpînirea lui Dobromir Hîrsu peste cetăţile Prosakos şi Strumişa , precum şi pe teritoriile înconjurătoare ale acestora
O altă asemenea răscoală s-a declanşat în primăvara anului 1200 de către românii locuitori ai văii Maritzei care sub conducerea celnicului Ivanco şi în alianţă cu Împăratul Ioniţă al românilor şi bulgarilor din Haemus , au declanşat o răscoală în care la început Ivanco a înfrînt pe protostratorul Manuel Kamytzes ce obţinuse o victorie locală iniţială prin cucerirea cetăţii Kritzimos .Astfel românii stăpîneau o zonă întinsă pe întregul masiv al Rodopilor , pînă la Marea Egee şi Muntele Paggaion iar bizantinii marele drum sud – balcanic pînă la Philippopolis .
In vara anului 1200 armata bizantină avînd în fruntea sa pe împărat a descins în bazinul superior al Maritzei şi după ce a cucerit cetatea Stanimaka , însă , dîndu-şi seama despre faptul că nu poate învinge pe cîmpul de luptă , a recurs la tratative cu Ivanco , şi acesta a căzut într-o cursă fiind luat prizonier .Puterea a fost transferată rapid în mîănile fratelui lui Ivanco respectiv Mitu dar acesta din urmă nu a putut rezista ofensivei bizantine şi a cedat controlul asupra bazinului superior al Maritzei (30)


Ca formă prestatală putem aminti de „oraşul – stat” Moscopole situat în zona Albaniei , la sud – vest de lacul Ohrida , la 30 de km. De localitatea Pogrida , de pe teritoril albanez , şi la 33 de km. de Mănăstirea Profetului Naum de pe teritoriul iugoslav , rîul Devol fiind la 10 km. depărtare iar oraşul Coriţa la 18 km. spre sud – est .Oraşul Moscopole se află la o depărtare de 120 km. de portul Durazzo şi 95 de km. de portul Valona ,la o cotă de 1150 m , în munţii Gramos .
Larg descris de Pouqueville în scrierile sale , Moscopole a apărut în primul rînd ca fenomen cultural , recunoscute fiind în plan global balcanic universitatea , şcolile şi bisericile , însă şi modul propriu de organizare care a determinat în perioada de glorie a oraşului o oarecare autonomie dublată şi de faptul că acesta avea în anul 1788 o populaţie de 60 .000 de locuitori (31) , foarte mult raportat la acel timp , ceea ce a determinat un asediu coalizat a forţelor albaneze şi turce ale acelei vremi , generat şi de aceea că oraşul constituia un puternic „nucleu” românesc în zonă .
Despre acest fenomen ne vom ocupa separat , însă într-o altă secţiune , deoarece trebuie văzute originile sale cât şi efectele care au avut repercursiuni directe asupra culturii române la nivel global .


Dacă în perioada evului mediu timpuriu formele prestatale aromâne s-au conturat în vlahiile cu un oarecare iz de independenţă faţă de Bizanţ , odată cu apariţia dominaţiei otomane în Balcani , în perioada medie a acestui ev , toată populaţia creştină era adusă la stadiul de profundă dependenţă faţă de puterea Imperiului Otoman , orice încercare de autonomizare sau independenţă a grecilor , sîrbilor , albanezilor sau bulgarilor fiind repede reprimată . Dacă în această epocă aromânii au continuat să existe pe teritorile balcanice pe care s-au aşezat şi toate încercările lor au foast oarecum întrepătrunse cu idealurile şi mişcările celorlalte popare locuitoare ale Balcanilor , otomanii au atins apogeul politico – militar ceea ce nu permitea vreunei dintre etnii să se individualizeze prin a-şi cîştiga independenţa .
În schimbul unui tribut plătit Înaltei Porţi satele şi oraşele aromâne se bucurau către a doua jumătate a secolului al XVIII – lea de o oarecare autonomie mai pregnantă parcă decât la ceilalţi creştini balcanici şi de privilegii mai bine conturate şi garantate – în special aromânii din zonele istorice ale Thesaliei şi Epirului (32) . Imperiul le respecta oarecum drepturile şi autonomia .
Acest fapt a permis ca în veacul al XVIII – lea în regiunea numită Suli să existe o formă de organizare prestatală administrată în accepţiunea unor istorici ca o veritabilă „republică” (33) , în care se retrăseseră aromânii alungaţi de persecuţiile otomanilor , păstorii şi turmele lor din zona Epirului şi care s-au stabilit între Ianina şi Prevaza ( fostul Actium ) unde s-au întemeiat mai multe aşezări pe muntele Amure , în faţa insulei Corfu. Zona muntoasă şi fortăreţele naturale create de platourile înalte au atras şi alţi aromâni refugiaţi din faţa otomanilor . Astfel în anul 1792 , regiunea Suli cuprindea 11 aşezări ( de menţionat Soli , Chiafa , Avaricu şi Samovina ) dar alte 11 sate din împrejurimi cu circa 7000 de locuitori aparţineu de această zonă astfel că în vreme de conflict armat satele din vîrful muntelui puteau da cîte 1000 de luptători iar cele de la poale cîte 500 .(34)
Amploarea fenomenului a determinat ca Ali – Paşa din Ianina , răzvrătitul independent de autoritatea sultanului , recunoscut pentru campaniile sale antiaromâne de la sfîrşitul secolului al XVIII - lea , să pornească împotriva sulioţilor . Campania susţinută a acestuia a durat 15 ani începînd cu anul 1790 , şi abia în anul 1805 acesta a declanşat ultimul atac (35) .
Rezultatul final al acestei acţiuni a fost părăsirea zonei de către aromâni care au incendiat satele şi care s-au îndreptat spre sud către Arcania şi Etolia .


În anul 1903 , în localitatea Cruşova şi în îmrejurimi a avut loc o răscoală împotriva dominaţiei otomane , pentru o durată de doar 12 zile , localnicii animaţi de Pitu Guli din Livezi şi Alexandru Coşca din Gopeş , în calitate de comandanţi ai oştirii , au reuşit să proclame „Republica de la Cruşova” al cărei preşedinte era un bulgar Nicola Karev (36) .
Ca şi în cazul sulioţilor sau al moscopolenilor această efemeră formă de organizare a fost înăbuşită în faşă de către Bathir Paşa comandantul oştirii otomane din acea zonă .
Luptele care au urmat între „ceata aromânilor” şi trupele otomane care i-au împresurat din trei părţi deodată şi care erau mai bine organizate au avut ca final învingerea aromânilor , însă conducătorii acestora s-au umplut de glorie .



Aceste aspecte sunt succint doar cîteva repere pentru a sublinia încercările permanente ale aromânilor de a se organiza şi administra prin reguli proprii , dezvoltarea economică a acestora fiind unul dintre factorii care le-au stimulat permanent dorinţele de libertate şi de autonomizare , independenţă economică şi spirituală .
Chiar dacă aceste forme prestatale prin excelenţă s-au manifestat în perioade diferite , fiecare desfăşurîndu - se în condiţii geo – politice diferite , factorii exteriori care au concurat la apariţia acestora fiind diverşi , trebuie remarcat că există o continuitate în dorinţa de afirmare şi libertate a românilor sud – dunăreni , ceea ce a fost dealtfel observat începînd cu a doua jumătate a perioadei medii de către majoritatea călătorilor străini care au tranzitat zonele balcanice (37) .