vineri, 17 aprilie 2009
duminică, 29 martie 2009
PAGINI DIN ISTORIA AROMÂNILOR 3
La venirea populaţiilor migratoare în sudul Dunării , slavi şi apoi bulgari , care s-a petrecut în secolele al VI-lea şi al VII-lea , populaţia autohtonă daco – romană era organizată în modul de apărare şi de desfăşurare a unor astfel de acţiuni strategice în aşa numitele ROMANII POPULARE despre care dealtfel aflăm unele informaţii în manualele de tactică ale vremii . La începutul secolului al VII-lea , se arată de Mauricius în a sa lucrare Stragicon cum trebuiau să lupte oştile bizantine împotriva slavilor stabiliţi la limita autorităţii lor şi cum soldaţii bizantini erau călăuziţi în luptele lor împotriva migratorilor de o populaţie romanică provenită în imperiu ca refugiaţi . Bizantinii ştiau de asemenea că aceştia vorbeau o limbă a lor „părintească” în care erau pronunţate şi cuvinte specifice cum ar fi clisură , sculca , etc. (20) .
Romaniile populare erau aşadar o organizare populară a localnicilor de pe ambele maluri ale Dunării concepută sub forme de „miliţii” pămîntene – aşa cum au fost ele numite de unii dintre istorici – acestea fiind o caracteristică în respectiva perioadă a întregii populaţii româneşti pe întreaga arie de locuire nordică şi mai ales sudică , arie ce ne interesează , respectiva formă de organizare prestatală fiind colaterală sistemului ecleziastic şi politic al acelei perioade .
S-a demonstrat prin cercetările pluridisciplinare efectuate de-a lungul timpului , şi mai ales în perioada modernă , existenţa neîntreruptă în spaţiul nord – balcanic şi carpato – danubiano – pontic a satelor comunitar agrare organizate în obşti care aveau un caracter confederal şi războinic şi în care apăruseră zorii unor noi clase sociale ale „căpeteniilor” . Aceste obşti erau capabile să se organizeze în forme statale (21) şi aşa s-a putut opune rezistenţă migratorilor asiatici . Populaţia preponderent ţărănească a avut ca atribut şi „rosturile militare” pe lîngă cele agrare , ce nu se puteau naşte aiurea din-o masă amorfă sau aservită ori inertă , ţăranii acelor vremuri dobîndind obiceiul de a fi chemaţi la oastea mare a „ţării” ori de cîte ori era necesar.
Comunităţile săteşti şi uniunile de obşti româneşti - Romaniile populare – confruntate succesiv şi aproape în permanenţă cu invaziile populaţiilor slave asiatice au reuşit să-şi păstreze propria individualitate , consolidată în principal pe o civilizaţie agrară şi meşteşugărească tradiţională , cu mult superioară nomadismului acelor migratori (22) . Din acest stadiu al organizării prestatale se separă de nord românii din sudul Dunării , care dislocaţi în marea lor parte , au preferat zonele muntoase ale Balcanilor (Haemus ) , Pindului ori platourile înalte din Macedonia şi plecînd mai departe Peninsula Istria de lîngă Belgrad .
Funcţiile militare s-au individualizat în această perioadă şi plecînd de la obştile săteşti românii din Balcani s-au reorganizat strategic în interiorul teritoriilor noi pe care le locuiau , viaţa nomadă nepermiţîndu - le bineînţeles construcţia de aşezări fortificate . Astfel căpeteniile şi-au consolidat puterea prin aceea că sub comanda lor au aşezat mai multe sate – hori – pe care le coordonau la început împotriva migratorilor dar în egală măsură şi împotriva bizantinilor . Celnicii , conducătorii acestor uniuni de sate erau înconjuraţi de oameni credincioşi permanent înarmaţi .
În secolul al X-lea puterea celnicilor creşte şi se dezvoltă pe arii mult extinse astfel că românii din Balcani creează în teritoriile locuite de ei autonomii locale numite VLAHII (23).
Cea mai cunoscută organizare de acest fel era Vlahia Mare –teritoriu în care se exercita „domnia românilor în Elada” – şi care a fost atestată documentar în anul 980 d.H. de un hrisov al împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul , preluat de scriitorul bizantin Kekaumenos (24) , textul documentului fiind important deoarece atestă existenţa unei organizări politico – militare proprii a românilor din Pind sub conducerea unui anume Niculiţă cel Bătrîn , strateg militar al Bizanţului.
Despre Vlahia Mare aminteşte şi Nicetas Choniates ca despre un teritoriu care se întindea în Tesalia , denumire a organizării prestatale cunoscută şi de Villehardouin ,cronicarul Imperiului Latin de la Constantinopol , sub numele de Blaquie sau Blachie la grant iar Cantacuzen vorbeşte despre o regiune întinsă din cadrul Imperiului Bizantin numită Blachia , organizată cu fortificaţii întărite , castele , împăratul numind pe fratele său Ioan Anghelul peste acest teritoriu , dar chiar acesta purta pe lîngă titlul de împărat al răsăritului şi pe acela de rege al Blachiei (25) .
Pe lîngă Vlahia Mare ai cărei conducători au purtat războaie cu grecii bizantini şi cu acei cruciaţi apuseni aşezaţi la Salonic şi în Epir în zona Etoliei exista un alt stătuleţ Vlahia Mică iar în zona Epirului Vlahia de sus (26) , A.D. Xenopol amintind de aceste teritorii –Vlahia Mică – în Etloia şi Arcania , într-un teritoriu muntos sălbatec şi aici referinţa este directă la Phrantzes ca şi la Valahia Superioară , teritoriu românesc organizat între Ianina şi Tricala (27) .
Ca referinţă istorică se vorbeşte despre faptul că Stefan Nemania ,rege sîrb (1158 – 1199) dăruieşte mănăstirii Chilandar de la Muntele Athos 170 de familii valahe din Radovo şi Giurgevo sud – ostvo , Stefan Uroş I adaugă la această danie încă 30 de familii româneşti lîngă rîul Drin , Ştefan Uroş al II-lea dăruieşte de asemenea mai mult de 800 de vlahi din regiunea Skopiei şi tot o astfel de donaţie de circa 320 familii efectueză şi Ştefan Duşan către Mănăstirea Sf. Arhangheli din Bistriţa , astfel că se poate vorbi de o altă răspîndire a românilor în Balcani , în regiunea Kosovo , în Albania nordică şi pe platoul Skopiei din Serbia sudică .(28)
Anterior formării Imperiului asăneştilor , pe care îl vom trata ca organizare statală într-un alt capitol , în anul 1066 , după ce existaseră antecedente prin aceea că românii de altădată s-au sumeţit împotriva romeilor (bizantinilor) aşa cum preciza Nicetas Choniates , românii sud – dunăreni se ridică într-o răscoală generală , provocată de politica fiscală a bizantinilor .
Şi cum vorbeam anterior de organizare prestatală sub comanda unor celnici care erau echivalentul cnejilor nord – dunăreni sau chiar a voievozilor , românii din Balcani şi-au organizat repede o oaste proprie , antecedente fiind în Vlahia Mare , şi sub comanda lui Niculiţă , amintit anterior şi Berivoi Românul –ambii conducători din Larissa – precum şi a lui Slavotă a lui Carmalac s-a organizat o acţiune militară de anvergură cu o oaste capabilă să provoace incursiuni strategice , să asedieze fortificaţii ba chiar să le ocupe în condiţiile în care celnicii s-au coalizat într-o uniune majoră .
Rezultatul acestei răscoale generale a fost acela că românii din Balcani au impus Imperiului Bizantin abolirea impozitelor şi taxelor abuzive şi implicit respectarea vechilor autonomii ale vlahiilor ca forme de oranizare . George Murnu cataloga această acţiune drept o reacţie a românilor sud – dunăreni „ liberi şi uniţi în forţa lor colectivă” (29) .
Se apropia astfel construcţia statală independentă a statului asăneştilor , temeiurile acesteia fiind lesne de regăsit în dezvoltarea economico-socială şi structurarea politică feudală a entităţilor autonome româneşti sud – dunărene care s-au cristalizat ca „centre de putere” în două principale mari zone istorice şi anume Ţara românilor din Balcanii Orientali şi Vlahia Mare tesaliană .
Statul asăneştilor şi succesele militare din timpul acestuia au impulsionat pe românii din Balcani , în special pe cei de pe Strumiţa , din zona Vlahiei Mari tesalice care în perioada 1197 – 1198 s-au revoltat împotriva bizantinilor fiind conduşi de românul Dobromir Hîrsu ( Chrysos) , care împreună populaţia acelei zone , românească prin excelenţă , au pătruns pe valea Strymonului şi a împrejurimilor Serresului .
Acest fapt a determinat reacţia Bizanţului care în primăvara anului 1199 au pregătit o campania împotriva fortelor româneşti , amînată însă de incursiunea cumanilor in interiorul imperiului împreună cu un detaşament de români nord – dunăreni ceea ce a permis lui Hîrsu să profite de răgazul obţinut şi să ocupe cetatea Prosakos de pe rîul Axios / Vardar .
Noii cuceritori au fortificat imediat cetatea cu un zid de apărare care în interiorul său putea adăposti mulţi oameni sau vite , zona devenind astfel greu accesibilă şi datorită înălţimii la care se afla , platoului împădurit , apărarea acesteia făcîndu - se şi cu baliste .
Reunită , la sfîrşitul primăverii anului 1199 armata bizantină beneficiind şi de ajutorul unui corp de oaste trimis de emirul selgiucid al Ankarei , Muhy – al – Din a urcat pe valea Mariţei la Tesalonic şi apoi pe Vardar pînă la cetatea Prosakos pe care a asediat-o iar după stăruinţe îndelungate au reuşit să ocupe zidul care bara accesul către cetate , însă printr-o stratagemă , ieşire pe timp de noapte , au distrus sitemul balistic ofensiv al bizantinilor ceea ce a provocat panică în armata imperială.
Împăratul Alexios al III-lea neputînd să ia o rapidă şi utilă decizie militară a fost nevoit să cedeze şi apoi să recunoască stăpînirea lui Dobromir Hîrsu peste cetăţile Prosakos şi Strumişa , precum şi pe teritoriile înconjurătoare ale acestora
O altă asemenea răscoală s-a declanşat în primăvara anului 1200 de către românii locuitori ai văii Maritzei care sub conducerea celnicului Ivanco şi în alianţă cu Împăratul Ioniţă al românilor şi bulgarilor din Haemus , au declanşat o răscoală în care la început Ivanco a înfrînt pe protostratorul Manuel Kamytzes ce obţinuse o victorie locală iniţială prin cucerirea cetăţii Kritzimos .Astfel românii stăpîneau o zonă întinsă pe întregul masiv al Rodopilor , pînă la Marea Egee şi Muntele Paggaion iar bizantinii marele drum sud – balcanic pînă la Philippopolis .
In vara anului 1200 armata bizantină avînd în fruntea sa pe împărat a descins în bazinul superior al Maritzei şi după ce a cucerit cetatea Stanimaka , însă , dîndu-şi seama despre faptul că nu poate învinge pe cîmpul de luptă , a recurs la tratative cu Ivanco , şi acesta a căzut într-o cursă fiind luat prizonier .Puterea a fost transferată rapid în mîănile fratelui lui Ivanco respectiv Mitu dar acesta din urmă nu a putut rezista ofensivei bizantine şi a cedat controlul asupra bazinului superior al Maritzei (30)
Ca formă prestatală putem aminti de „oraşul – stat” Moscopole situat în zona Albaniei , la sud – vest de lacul Ohrida , la 30 de km. De localitatea Pogrida , de pe teritoril albanez , şi la 33 de km. de Mănăstirea Profetului Naum de pe teritoriul iugoslav , rîul Devol fiind la 10 km. depărtare iar oraşul Coriţa la 18 km. spre sud – est .Oraşul Moscopole se află la o depărtare de 120 km. de portul Durazzo şi 95 de km. de portul Valona ,la o cotă de 1150 m , în munţii Gramos .
Larg descris de Pouqueville în scrierile sale , Moscopole a apărut în primul rînd ca fenomen cultural , recunoscute fiind în plan global balcanic universitatea , şcolile şi bisericile , însă şi modul propriu de organizare care a determinat în perioada de glorie a oraşului o oarecare autonomie dublată şi de faptul că acesta avea în anul 1788 o populaţie de 60 .000 de locuitori (31) , foarte mult raportat la acel timp , ceea ce a determinat un asediu coalizat a forţelor albaneze şi turce ale acelei vremi , generat şi de aceea că oraşul constituia un puternic „nucleu” românesc în zonă .
Despre acest fenomen ne vom ocupa separat , însă într-o altă secţiune , deoarece trebuie văzute originile sale cât şi efectele care au avut repercursiuni directe asupra culturii române la nivel global .
Dacă în perioada evului mediu timpuriu formele prestatale aromâne s-au conturat în vlahiile cu un oarecare iz de independenţă faţă de Bizanţ , odată cu apariţia dominaţiei otomane în Balcani , în perioada medie a acestui ev , toată populaţia creştină era adusă la stadiul de profundă dependenţă faţă de puterea Imperiului Otoman , orice încercare de autonomizare sau independenţă a grecilor , sîrbilor , albanezilor sau bulgarilor fiind repede reprimată . Dacă în această epocă aromânii au continuat să existe pe teritorile balcanice pe care s-au aşezat şi toate încercările lor au foast oarecum întrepătrunse cu idealurile şi mişcările celorlalte popare locuitoare ale Balcanilor , otomanii au atins apogeul politico – militar ceea ce nu permitea vreunei dintre etnii să se individualizeze prin a-şi cîştiga independenţa .
În schimbul unui tribut plătit Înaltei Porţi satele şi oraşele aromâne se bucurau către a doua jumătate a secolului al XVIII – lea de o oarecare autonomie mai pregnantă parcă decât la ceilalţi creştini balcanici şi de privilegii mai bine conturate şi garantate – în special aromânii din zonele istorice ale Thesaliei şi Epirului (32) . Imperiul le respecta oarecum drepturile şi autonomia .
Acest fapt a permis ca în veacul al XVIII – lea în regiunea numită Suli să existe o formă de organizare prestatală administrată în accepţiunea unor istorici ca o veritabilă „republică” (33) , în care se retrăseseră aromânii alungaţi de persecuţiile otomanilor , păstorii şi turmele lor din zona Epirului şi care s-au stabilit între Ianina şi Prevaza ( fostul Actium ) unde s-au întemeiat mai multe aşezări pe muntele Amure , în faţa insulei Corfu. Zona muntoasă şi fortăreţele naturale create de platourile înalte au atras şi alţi aromâni refugiaţi din faţa otomanilor . Astfel în anul 1792 , regiunea Suli cuprindea 11 aşezări ( de menţionat Soli , Chiafa , Avaricu şi Samovina ) dar alte 11 sate din împrejurimi cu circa 7000 de locuitori aparţineu de această zonă astfel că în vreme de conflict armat satele din vîrful muntelui puteau da cîte 1000 de luptători iar cele de la poale cîte 500 .(34)
Amploarea fenomenului a determinat ca Ali – Paşa din Ianina , răzvrătitul independent de autoritatea sultanului , recunoscut pentru campaniile sale antiaromâne de la sfîrşitul secolului al XVIII - lea , să pornească împotriva sulioţilor . Campania susţinută a acestuia a durat 15 ani începînd cu anul 1790 , şi abia în anul 1805 acesta a declanşat ultimul atac (35) .
Rezultatul final al acestei acţiuni a fost părăsirea zonei de către aromâni care au incendiat satele şi care s-au îndreptat spre sud către Arcania şi Etolia .
În anul 1903 , în localitatea Cruşova şi în îmrejurimi a avut loc o răscoală împotriva dominaţiei otomane , pentru o durată de doar 12 zile , localnicii animaţi de Pitu Guli din Livezi şi Alexandru Coşca din Gopeş , în calitate de comandanţi ai oştirii , au reuşit să proclame „Republica de la Cruşova” al cărei preşedinte era un bulgar Nicola Karev (36) .
Ca şi în cazul sulioţilor sau al moscopolenilor această efemeră formă de organizare a fost înăbuşită în faşă de către Bathir Paşa comandantul oştirii otomane din acea zonă .
Luptele care au urmat între „ceata aromânilor” şi trupele otomane care i-au împresurat din trei părţi deodată şi care erau mai bine organizate au avut ca final învingerea aromânilor , însă conducătorii acestora s-au umplut de glorie .
Aceste aspecte sunt succint doar cîteva repere pentru a sublinia încercările permanente ale aromânilor de a se organiza şi administra prin reguli proprii , dezvoltarea economică a acestora fiind unul dintre factorii care le-au stimulat permanent dorinţele de libertate şi de autonomizare , independenţă economică şi spirituală .
Chiar dacă aceste forme prestatale prin excelenţă s-au manifestat în perioade diferite , fiecare desfăşurîndu - se în condiţii geo – politice diferite , factorii exteriori care au concurat la apariţia acestora fiind diverşi , trebuie remarcat că există o continuitate în dorinţa de afirmare şi libertate a românilor sud – dunăreni , ceea ce a fost dealtfel observat începînd cu a doua jumătate a perioadei medii de către majoritatea călătorilor străini care au tranzitat zonele balcanice (37) .
La venirea populaţiilor migratoare în sudul Dunării , slavi şi apoi bulgari , care s-a petrecut în secolele al VI-lea şi al VII-lea , populaţia autohtonă daco – romană era organizată în modul de apărare şi de desfăşurare a unor astfel de acţiuni strategice în aşa numitele ROMANII POPULARE despre care dealtfel aflăm unele informaţii în manualele de tactică ale vremii . La începutul secolului al VII-lea , se arată de Mauricius în a sa lucrare Stragicon cum trebuiau să lupte oştile bizantine împotriva slavilor stabiliţi la limita autorităţii lor şi cum soldaţii bizantini erau călăuziţi în luptele lor împotriva migratorilor de o populaţie romanică provenită în imperiu ca refugiaţi . Bizantinii ştiau de asemenea că aceştia vorbeau o limbă a lor „părintească” în care erau pronunţate şi cuvinte specifice cum ar fi clisură , sculca , etc. (20) .
Romaniile populare erau aşadar o organizare populară a localnicilor de pe ambele maluri ale Dunării concepută sub forme de „miliţii” pămîntene – aşa cum au fost ele numite de unii dintre istorici – acestea fiind o caracteristică în respectiva perioadă a întregii populaţii româneşti pe întreaga arie de locuire nordică şi mai ales sudică , arie ce ne interesează , respectiva formă de organizare prestatală fiind colaterală sistemului ecleziastic şi politic al acelei perioade .
S-a demonstrat prin cercetările pluridisciplinare efectuate de-a lungul timpului , şi mai ales în perioada modernă , existenţa neîntreruptă în spaţiul nord – balcanic şi carpato – danubiano – pontic a satelor comunitar agrare organizate în obşti care aveau un caracter confederal şi războinic şi în care apăruseră zorii unor noi clase sociale ale „căpeteniilor” . Aceste obşti erau capabile să se organizeze în forme statale (21) şi aşa s-a putut opune rezistenţă migratorilor asiatici . Populaţia preponderent ţărănească a avut ca atribut şi „rosturile militare” pe lîngă cele agrare , ce nu se puteau naşte aiurea din-o masă amorfă sau aservită ori inertă , ţăranii acelor vremuri dobîndind obiceiul de a fi chemaţi la oastea mare a „ţării” ori de cîte ori era necesar.
Comunităţile săteşti şi uniunile de obşti româneşti - Romaniile populare – confruntate succesiv şi aproape în permanenţă cu invaziile populaţiilor slave asiatice au reuşit să-şi păstreze propria individualitate , consolidată în principal pe o civilizaţie agrară şi meşteşugărească tradiţională , cu mult superioară nomadismului acelor migratori (22) . Din acest stadiu al organizării prestatale se separă de nord românii din sudul Dunării , care dislocaţi în marea lor parte , au preferat zonele muntoase ale Balcanilor (Haemus ) , Pindului ori platourile înalte din Macedonia şi plecînd mai departe Peninsula Istria de lîngă Belgrad .
Funcţiile militare s-au individualizat în această perioadă şi plecînd de la obştile săteşti românii din Balcani s-au reorganizat strategic în interiorul teritoriilor noi pe care le locuiau , viaţa nomadă nepermiţîndu - le bineînţeles construcţia de aşezări fortificate . Astfel căpeteniile şi-au consolidat puterea prin aceea că sub comanda lor au aşezat mai multe sate – hori – pe care le coordonau la început împotriva migratorilor dar în egală măsură şi împotriva bizantinilor . Celnicii , conducătorii acestor uniuni de sate erau înconjuraţi de oameni credincioşi permanent înarmaţi .
În secolul al X-lea puterea celnicilor creşte şi se dezvoltă pe arii mult extinse astfel că românii din Balcani creează în teritoriile locuite de ei autonomii locale numite VLAHII (23).
Cea mai cunoscută organizare de acest fel era Vlahia Mare –teritoriu în care se exercita „domnia românilor în Elada” – şi care a fost atestată documentar în anul 980 d.H. de un hrisov al împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul , preluat de scriitorul bizantin Kekaumenos (24) , textul documentului fiind important deoarece atestă existenţa unei organizări politico – militare proprii a românilor din Pind sub conducerea unui anume Niculiţă cel Bătrîn , strateg militar al Bizanţului.
Despre Vlahia Mare aminteşte şi Nicetas Choniates ca despre un teritoriu care se întindea în Tesalia , denumire a organizării prestatale cunoscută şi de Villehardouin ,cronicarul Imperiului Latin de la Constantinopol , sub numele de Blaquie sau Blachie la grant iar Cantacuzen vorbeşte despre o regiune întinsă din cadrul Imperiului Bizantin numită Blachia , organizată cu fortificaţii întărite , castele , împăratul numind pe fratele său Ioan Anghelul peste acest teritoriu , dar chiar acesta purta pe lîngă titlul de împărat al răsăritului şi pe acela de rege al Blachiei (25) .
Pe lîngă Vlahia Mare ai cărei conducători au purtat războaie cu grecii bizantini şi cu acei cruciaţi apuseni aşezaţi la Salonic şi în Epir în zona Etoliei exista un alt stătuleţ Vlahia Mică iar în zona Epirului Vlahia de sus (26) , A.D. Xenopol amintind de aceste teritorii –Vlahia Mică – în Etloia şi Arcania , într-un teritoriu muntos sălbatec şi aici referinţa este directă la Phrantzes ca şi la Valahia Superioară , teritoriu românesc organizat între Ianina şi Tricala (27) .
Ca referinţă istorică se vorbeşte despre faptul că Stefan Nemania ,rege sîrb (1158 – 1199) dăruieşte mănăstirii Chilandar de la Muntele Athos 170 de familii valahe din Radovo şi Giurgevo sud – ostvo , Stefan Uroş I adaugă la această danie încă 30 de familii româneşti lîngă rîul Drin , Ştefan Uroş al II-lea dăruieşte de asemenea mai mult de 800 de vlahi din regiunea Skopiei şi tot o astfel de donaţie de circa 320 familii efectueză şi Ştefan Duşan către Mănăstirea Sf. Arhangheli din Bistriţa , astfel că se poate vorbi de o altă răspîndire a românilor în Balcani , în regiunea Kosovo , în Albania nordică şi pe platoul Skopiei din Serbia sudică .(28)
Anterior formării Imperiului asăneştilor , pe care îl vom trata ca organizare statală într-un alt capitol , în anul 1066 , după ce existaseră antecedente prin aceea că românii de altădată s-au sumeţit împotriva romeilor (bizantinilor) aşa cum preciza Nicetas Choniates , românii sud – dunăreni se ridică într-o răscoală generală , provocată de politica fiscală a bizantinilor .
Şi cum vorbeam anterior de organizare prestatală sub comanda unor celnici care erau echivalentul cnejilor nord – dunăreni sau chiar a voievozilor , românii din Balcani şi-au organizat repede o oaste proprie , antecedente fiind în Vlahia Mare , şi sub comanda lui Niculiţă , amintit anterior şi Berivoi Românul –ambii conducători din Larissa – precum şi a lui Slavotă a lui Carmalac s-a organizat o acţiune militară de anvergură cu o oaste capabilă să provoace incursiuni strategice , să asedieze fortificaţii ba chiar să le ocupe în condiţiile în care celnicii s-au coalizat într-o uniune majoră .
Rezultatul acestei răscoale generale a fost acela că românii din Balcani au impus Imperiului Bizantin abolirea impozitelor şi taxelor abuzive şi implicit respectarea vechilor autonomii ale vlahiilor ca forme de oranizare . George Murnu cataloga această acţiune drept o reacţie a românilor sud – dunăreni „ liberi şi uniţi în forţa lor colectivă” (29) .
Se apropia astfel construcţia statală independentă a statului asăneştilor , temeiurile acesteia fiind lesne de regăsit în dezvoltarea economico-socială şi structurarea politică feudală a entităţilor autonome româneşti sud – dunărene care s-au cristalizat ca „centre de putere” în două principale mari zone istorice şi anume Ţara românilor din Balcanii Orientali şi Vlahia Mare tesaliană .
Statul asăneştilor şi succesele militare din timpul acestuia au impulsionat pe românii din Balcani , în special pe cei de pe Strumiţa , din zona Vlahiei Mari tesalice care în perioada 1197 – 1198 s-au revoltat împotriva bizantinilor fiind conduşi de românul Dobromir Hîrsu ( Chrysos) , care împreună populaţia acelei zone , românească prin excelenţă , au pătruns pe valea Strymonului şi a împrejurimilor Serresului .
Acest fapt a determinat reacţia Bizanţului care în primăvara anului 1199 au pregătit o campania împotriva fortelor româneşti , amînată însă de incursiunea cumanilor in interiorul imperiului împreună cu un detaşament de români nord – dunăreni ceea ce a permis lui Hîrsu să profite de răgazul obţinut şi să ocupe cetatea Prosakos de pe rîul Axios / Vardar .
Noii cuceritori au fortificat imediat cetatea cu un zid de apărare care în interiorul său putea adăposti mulţi oameni sau vite , zona devenind astfel greu accesibilă şi datorită înălţimii la care se afla , platoului împădurit , apărarea acesteia făcîndu - se şi cu baliste .
Reunită , la sfîrşitul primăverii anului 1199 armata bizantină beneficiind şi de ajutorul unui corp de oaste trimis de emirul selgiucid al Ankarei , Muhy – al – Din a urcat pe valea Mariţei la Tesalonic şi apoi pe Vardar pînă la cetatea Prosakos pe care a asediat-o iar după stăruinţe îndelungate au reuşit să ocupe zidul care bara accesul către cetate , însă printr-o stratagemă , ieşire pe timp de noapte , au distrus sitemul balistic ofensiv al bizantinilor ceea ce a provocat panică în armata imperială.
Împăratul Alexios al III-lea neputînd să ia o rapidă şi utilă decizie militară a fost nevoit să cedeze şi apoi să recunoască stăpînirea lui Dobromir Hîrsu peste cetăţile Prosakos şi Strumişa , precum şi pe teritoriile înconjurătoare ale acestora
O altă asemenea răscoală s-a declanşat în primăvara anului 1200 de către românii locuitori ai văii Maritzei care sub conducerea celnicului Ivanco şi în alianţă cu Împăratul Ioniţă al românilor şi bulgarilor din Haemus , au declanşat o răscoală în care la început Ivanco a înfrînt pe protostratorul Manuel Kamytzes ce obţinuse o victorie locală iniţială prin cucerirea cetăţii Kritzimos .Astfel românii stăpîneau o zonă întinsă pe întregul masiv al Rodopilor , pînă la Marea Egee şi Muntele Paggaion iar bizantinii marele drum sud – balcanic pînă la Philippopolis .
In vara anului 1200 armata bizantină avînd în fruntea sa pe împărat a descins în bazinul superior al Maritzei şi după ce a cucerit cetatea Stanimaka , însă , dîndu-şi seama despre faptul că nu poate învinge pe cîmpul de luptă , a recurs la tratative cu Ivanco , şi acesta a căzut într-o cursă fiind luat prizonier .Puterea a fost transferată rapid în mîănile fratelui lui Ivanco respectiv Mitu dar acesta din urmă nu a putut rezista ofensivei bizantine şi a cedat controlul asupra bazinului superior al Maritzei (30)
Ca formă prestatală putem aminti de „oraşul – stat” Moscopole situat în zona Albaniei , la sud – vest de lacul Ohrida , la 30 de km. De localitatea Pogrida , de pe teritoril albanez , şi la 33 de km. de Mănăstirea Profetului Naum de pe teritoriul iugoslav , rîul Devol fiind la 10 km. depărtare iar oraşul Coriţa la 18 km. spre sud – est .Oraşul Moscopole se află la o depărtare de 120 km. de portul Durazzo şi 95 de km. de portul Valona ,la o cotă de 1150 m , în munţii Gramos .
Larg descris de Pouqueville în scrierile sale , Moscopole a apărut în primul rînd ca fenomen cultural , recunoscute fiind în plan global balcanic universitatea , şcolile şi bisericile , însă şi modul propriu de organizare care a determinat în perioada de glorie a oraşului o oarecare autonomie dublată şi de faptul că acesta avea în anul 1788 o populaţie de 60 .000 de locuitori (31) , foarte mult raportat la acel timp , ceea ce a determinat un asediu coalizat a forţelor albaneze şi turce ale acelei vremi , generat şi de aceea că oraşul constituia un puternic „nucleu” românesc în zonă .
Despre acest fenomen ne vom ocupa separat , însă într-o altă secţiune , deoarece trebuie văzute originile sale cât şi efectele care au avut repercursiuni directe asupra culturii române la nivel global .
Dacă în perioada evului mediu timpuriu formele prestatale aromâne s-au conturat în vlahiile cu un oarecare iz de independenţă faţă de Bizanţ , odată cu apariţia dominaţiei otomane în Balcani , în perioada medie a acestui ev , toată populaţia creştină era adusă la stadiul de profundă dependenţă faţă de puterea Imperiului Otoman , orice încercare de autonomizare sau independenţă a grecilor , sîrbilor , albanezilor sau bulgarilor fiind repede reprimată . Dacă în această epocă aromânii au continuat să existe pe teritorile balcanice pe care s-au aşezat şi toate încercările lor au foast oarecum întrepătrunse cu idealurile şi mişcările celorlalte popare locuitoare ale Balcanilor , otomanii au atins apogeul politico – militar ceea ce nu permitea vreunei dintre etnii să se individualizeze prin a-şi cîştiga independenţa .
În schimbul unui tribut plătit Înaltei Porţi satele şi oraşele aromâne se bucurau către a doua jumătate a secolului al XVIII – lea de o oarecare autonomie mai pregnantă parcă decât la ceilalţi creştini balcanici şi de privilegii mai bine conturate şi garantate – în special aromânii din zonele istorice ale Thesaliei şi Epirului (32) . Imperiul le respecta oarecum drepturile şi autonomia .
Acest fapt a permis ca în veacul al XVIII – lea în regiunea numită Suli să existe o formă de organizare prestatală administrată în accepţiunea unor istorici ca o veritabilă „republică” (33) , în care se retrăseseră aromânii alungaţi de persecuţiile otomanilor , păstorii şi turmele lor din zona Epirului şi care s-au stabilit între Ianina şi Prevaza ( fostul Actium ) unde s-au întemeiat mai multe aşezări pe muntele Amure , în faţa insulei Corfu. Zona muntoasă şi fortăreţele naturale create de platourile înalte au atras şi alţi aromâni refugiaţi din faţa otomanilor . Astfel în anul 1792 , regiunea Suli cuprindea 11 aşezări ( de menţionat Soli , Chiafa , Avaricu şi Samovina ) dar alte 11 sate din împrejurimi cu circa 7000 de locuitori aparţineu de această zonă astfel că în vreme de conflict armat satele din vîrful muntelui puteau da cîte 1000 de luptători iar cele de la poale cîte 500 .(34)
Amploarea fenomenului a determinat ca Ali – Paşa din Ianina , răzvrătitul independent de autoritatea sultanului , recunoscut pentru campaniile sale antiaromâne de la sfîrşitul secolului al XVIII - lea , să pornească împotriva sulioţilor . Campania susţinută a acestuia a durat 15 ani începînd cu anul 1790 , şi abia în anul 1805 acesta a declanşat ultimul atac (35) .
Rezultatul final al acestei acţiuni a fost părăsirea zonei de către aromâni care au incendiat satele şi care s-au îndreptat spre sud către Arcania şi Etolia .
În anul 1903 , în localitatea Cruşova şi în îmrejurimi a avut loc o răscoală împotriva dominaţiei otomane , pentru o durată de doar 12 zile , localnicii animaţi de Pitu Guli din Livezi şi Alexandru Coşca din Gopeş , în calitate de comandanţi ai oştirii , au reuşit să proclame „Republica de la Cruşova” al cărei preşedinte era un bulgar Nicola Karev (36) .
Ca şi în cazul sulioţilor sau al moscopolenilor această efemeră formă de organizare a fost înăbuşită în faşă de către Bathir Paşa comandantul oştirii otomane din acea zonă .
Luptele care au urmat între „ceata aromânilor” şi trupele otomane care i-au împresurat din trei părţi deodată şi care erau mai bine organizate au avut ca final învingerea aromânilor , însă conducătorii acestora s-au umplut de glorie .
Aceste aspecte sunt succint doar cîteva repere pentru a sublinia încercările permanente ale aromânilor de a se organiza şi administra prin reguli proprii , dezvoltarea economică a acestora fiind unul dintre factorii care le-au stimulat permanent dorinţele de libertate şi de autonomizare , independenţă economică şi spirituală .
Chiar dacă aceste forme prestatale prin excelenţă s-au manifestat în perioade diferite , fiecare desfăşurîndu - se în condiţii geo – politice diferite , factorii exteriori care au concurat la apariţia acestora fiind diverşi , trebuie remarcat că există o continuitate în dorinţa de afirmare şi libertate a românilor sud – dunăreni , ceea ce a fost dealtfel observat începînd cu a doua jumătate a perioadei medii de către majoritatea călătorilor străini care au tranzitat zonele balcanice (37) .
Romaniile populare erau aşadar o organizare populară a localnicilor de pe ambele maluri ale Dunării concepută sub forme de „miliţii” pămîntene – aşa cum au fost ele numite de unii dintre istorici – acestea fiind o caracteristică în respectiva perioadă a întregii populaţii româneşti pe întreaga arie de locuire nordică şi mai ales sudică , arie ce ne interesează , respectiva formă de organizare prestatală fiind colaterală sistemului ecleziastic şi politic al acelei perioade .
S-a demonstrat prin cercetările pluridisciplinare efectuate de-a lungul timpului , şi mai ales în perioada modernă , existenţa neîntreruptă în spaţiul nord – balcanic şi carpato – danubiano – pontic a satelor comunitar agrare organizate în obşti care aveau un caracter confederal şi războinic şi în care apăruseră zorii unor noi clase sociale ale „căpeteniilor” . Aceste obşti erau capabile să se organizeze în forme statale (21) şi aşa s-a putut opune rezistenţă migratorilor asiatici . Populaţia preponderent ţărănească a avut ca atribut şi „rosturile militare” pe lîngă cele agrare , ce nu se puteau naşte aiurea din-o masă amorfă sau aservită ori inertă , ţăranii acelor vremuri dobîndind obiceiul de a fi chemaţi la oastea mare a „ţării” ori de cîte ori era necesar.
Comunităţile săteşti şi uniunile de obşti româneşti - Romaniile populare – confruntate succesiv şi aproape în permanenţă cu invaziile populaţiilor slave asiatice au reuşit să-şi păstreze propria individualitate , consolidată în principal pe o civilizaţie agrară şi meşteşugărească tradiţională , cu mult superioară nomadismului acelor migratori (22) . Din acest stadiu al organizării prestatale se separă de nord românii din sudul Dunării , care dislocaţi în marea lor parte , au preferat zonele muntoase ale Balcanilor (Haemus ) , Pindului ori platourile înalte din Macedonia şi plecînd mai departe Peninsula Istria de lîngă Belgrad .
Funcţiile militare s-au individualizat în această perioadă şi plecînd de la obştile săteşti românii din Balcani s-au reorganizat strategic în interiorul teritoriilor noi pe care le locuiau , viaţa nomadă nepermiţîndu - le bineînţeles construcţia de aşezări fortificate . Astfel căpeteniile şi-au consolidat puterea prin aceea că sub comanda lor au aşezat mai multe sate – hori – pe care le coordonau la început împotriva migratorilor dar în egală măsură şi împotriva bizantinilor . Celnicii , conducătorii acestor uniuni de sate erau înconjuraţi de oameni credincioşi permanent înarmaţi .
În secolul al X-lea puterea celnicilor creşte şi se dezvoltă pe arii mult extinse astfel că românii din Balcani creează în teritoriile locuite de ei autonomii locale numite VLAHII (23).
Cea mai cunoscută organizare de acest fel era Vlahia Mare –teritoriu în care se exercita „domnia românilor în Elada” – şi care a fost atestată documentar în anul 980 d.H. de un hrisov al împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul , preluat de scriitorul bizantin Kekaumenos (24) , textul documentului fiind important deoarece atestă existenţa unei organizări politico – militare proprii a românilor din Pind sub conducerea unui anume Niculiţă cel Bătrîn , strateg militar al Bizanţului.
Despre Vlahia Mare aminteşte şi Nicetas Choniates ca despre un teritoriu care se întindea în Tesalia , denumire a organizării prestatale cunoscută şi de Villehardouin ,cronicarul Imperiului Latin de la Constantinopol , sub numele de Blaquie sau Blachie la grant iar Cantacuzen vorbeşte despre o regiune întinsă din cadrul Imperiului Bizantin numită Blachia , organizată cu fortificaţii întărite , castele , împăratul numind pe fratele său Ioan Anghelul peste acest teritoriu , dar chiar acesta purta pe lîngă titlul de împărat al răsăritului şi pe acela de rege al Blachiei (25) .
Pe lîngă Vlahia Mare ai cărei conducători au purtat războaie cu grecii bizantini şi cu acei cruciaţi apuseni aşezaţi la Salonic şi în Epir în zona Etoliei exista un alt stătuleţ Vlahia Mică iar în zona Epirului Vlahia de sus (26) , A.D. Xenopol amintind de aceste teritorii –Vlahia Mică – în Etloia şi Arcania , într-un teritoriu muntos sălbatec şi aici referinţa este directă la Phrantzes ca şi la Valahia Superioară , teritoriu românesc organizat între Ianina şi Tricala (27) .
Ca referinţă istorică se vorbeşte despre faptul că Stefan Nemania ,rege sîrb (1158 – 1199) dăruieşte mănăstirii Chilandar de la Muntele Athos 170 de familii valahe din Radovo şi Giurgevo sud – ostvo , Stefan Uroş I adaugă la această danie încă 30 de familii româneşti lîngă rîul Drin , Ştefan Uroş al II-lea dăruieşte de asemenea mai mult de 800 de vlahi din regiunea Skopiei şi tot o astfel de donaţie de circa 320 familii efectueză şi Ştefan Duşan către Mănăstirea Sf. Arhangheli din Bistriţa , astfel că se poate vorbi de o altă răspîndire a românilor în Balcani , în regiunea Kosovo , în Albania nordică şi pe platoul Skopiei din Serbia sudică .(28)
Anterior formării Imperiului asăneştilor , pe care îl vom trata ca organizare statală într-un alt capitol , în anul 1066 , după ce existaseră antecedente prin aceea că românii de altădată s-au sumeţit împotriva romeilor (bizantinilor) aşa cum preciza Nicetas Choniates , românii sud – dunăreni se ridică într-o răscoală generală , provocată de politica fiscală a bizantinilor .
Şi cum vorbeam anterior de organizare prestatală sub comanda unor celnici care erau echivalentul cnejilor nord – dunăreni sau chiar a voievozilor , românii din Balcani şi-au organizat repede o oaste proprie , antecedente fiind în Vlahia Mare , şi sub comanda lui Niculiţă , amintit anterior şi Berivoi Românul –ambii conducători din Larissa – precum şi a lui Slavotă a lui Carmalac s-a organizat o acţiune militară de anvergură cu o oaste capabilă să provoace incursiuni strategice , să asedieze fortificaţii ba chiar să le ocupe în condiţiile în care celnicii s-au coalizat într-o uniune majoră .
Rezultatul acestei răscoale generale a fost acela că românii din Balcani au impus Imperiului Bizantin abolirea impozitelor şi taxelor abuzive şi implicit respectarea vechilor autonomii ale vlahiilor ca forme de oranizare . George Murnu cataloga această acţiune drept o reacţie a românilor sud – dunăreni „ liberi şi uniţi în forţa lor colectivă” (29) .
Se apropia astfel construcţia statală independentă a statului asăneştilor , temeiurile acesteia fiind lesne de regăsit în dezvoltarea economico-socială şi structurarea politică feudală a entităţilor autonome româneşti sud – dunărene care s-au cristalizat ca „centre de putere” în două principale mari zone istorice şi anume Ţara românilor din Balcanii Orientali şi Vlahia Mare tesaliană .
Statul asăneştilor şi succesele militare din timpul acestuia au impulsionat pe românii din Balcani , în special pe cei de pe Strumiţa , din zona Vlahiei Mari tesalice care în perioada 1197 – 1198 s-au revoltat împotriva bizantinilor fiind conduşi de românul Dobromir Hîrsu ( Chrysos) , care împreună populaţia acelei zone , românească prin excelenţă , au pătruns pe valea Strymonului şi a împrejurimilor Serresului .
Acest fapt a determinat reacţia Bizanţului care în primăvara anului 1199 au pregătit o campania împotriva fortelor româneşti , amînată însă de incursiunea cumanilor in interiorul imperiului împreună cu un detaşament de români nord – dunăreni ceea ce a permis lui Hîrsu să profite de răgazul obţinut şi să ocupe cetatea Prosakos de pe rîul Axios / Vardar .
Noii cuceritori au fortificat imediat cetatea cu un zid de apărare care în interiorul său putea adăposti mulţi oameni sau vite , zona devenind astfel greu accesibilă şi datorită înălţimii la care se afla , platoului împădurit , apărarea acesteia făcîndu - se şi cu baliste .
Reunită , la sfîrşitul primăverii anului 1199 armata bizantină beneficiind şi de ajutorul unui corp de oaste trimis de emirul selgiucid al Ankarei , Muhy – al – Din a urcat pe valea Mariţei la Tesalonic şi apoi pe Vardar pînă la cetatea Prosakos pe care a asediat-o iar după stăruinţe îndelungate au reuşit să ocupe zidul care bara accesul către cetate , însă printr-o stratagemă , ieşire pe timp de noapte , au distrus sitemul balistic ofensiv al bizantinilor ceea ce a provocat panică în armata imperială.
Împăratul Alexios al III-lea neputînd să ia o rapidă şi utilă decizie militară a fost nevoit să cedeze şi apoi să recunoască stăpînirea lui Dobromir Hîrsu peste cetăţile Prosakos şi Strumişa , precum şi pe teritoriile înconjurătoare ale acestora
O altă asemenea răscoală s-a declanşat în primăvara anului 1200 de către românii locuitori ai văii Maritzei care sub conducerea celnicului Ivanco şi în alianţă cu Împăratul Ioniţă al românilor şi bulgarilor din Haemus , au declanşat o răscoală în care la început Ivanco a înfrînt pe protostratorul Manuel Kamytzes ce obţinuse o victorie locală iniţială prin cucerirea cetăţii Kritzimos .Astfel românii stăpîneau o zonă întinsă pe întregul masiv al Rodopilor , pînă la Marea Egee şi Muntele Paggaion iar bizantinii marele drum sud – balcanic pînă la Philippopolis .
In vara anului 1200 armata bizantină avînd în fruntea sa pe împărat a descins în bazinul superior al Maritzei şi după ce a cucerit cetatea Stanimaka , însă , dîndu-şi seama despre faptul că nu poate învinge pe cîmpul de luptă , a recurs la tratative cu Ivanco , şi acesta a căzut într-o cursă fiind luat prizonier .Puterea a fost transferată rapid în mîănile fratelui lui Ivanco respectiv Mitu dar acesta din urmă nu a putut rezista ofensivei bizantine şi a cedat controlul asupra bazinului superior al Maritzei (30)
Ca formă prestatală putem aminti de „oraşul – stat” Moscopole situat în zona Albaniei , la sud – vest de lacul Ohrida , la 30 de km. De localitatea Pogrida , de pe teritoril albanez , şi la 33 de km. de Mănăstirea Profetului Naum de pe teritoriul iugoslav , rîul Devol fiind la 10 km. depărtare iar oraşul Coriţa la 18 km. spre sud – est .Oraşul Moscopole se află la o depărtare de 120 km. de portul Durazzo şi 95 de km. de portul Valona ,la o cotă de 1150 m , în munţii Gramos .
Larg descris de Pouqueville în scrierile sale , Moscopole a apărut în primul rînd ca fenomen cultural , recunoscute fiind în plan global balcanic universitatea , şcolile şi bisericile , însă şi modul propriu de organizare care a determinat în perioada de glorie a oraşului o oarecare autonomie dublată şi de faptul că acesta avea în anul 1788 o populaţie de 60 .000 de locuitori (31) , foarte mult raportat la acel timp , ceea ce a determinat un asediu coalizat a forţelor albaneze şi turce ale acelei vremi , generat şi de aceea că oraşul constituia un puternic „nucleu” românesc în zonă .
Despre acest fenomen ne vom ocupa separat , însă într-o altă secţiune , deoarece trebuie văzute originile sale cât şi efectele care au avut repercursiuni directe asupra culturii române la nivel global .
Dacă în perioada evului mediu timpuriu formele prestatale aromâne s-au conturat în vlahiile cu un oarecare iz de independenţă faţă de Bizanţ , odată cu apariţia dominaţiei otomane în Balcani , în perioada medie a acestui ev , toată populaţia creştină era adusă la stadiul de profundă dependenţă faţă de puterea Imperiului Otoman , orice încercare de autonomizare sau independenţă a grecilor , sîrbilor , albanezilor sau bulgarilor fiind repede reprimată . Dacă în această epocă aromânii au continuat să existe pe teritorile balcanice pe care s-au aşezat şi toate încercările lor au foast oarecum întrepătrunse cu idealurile şi mişcările celorlalte popare locuitoare ale Balcanilor , otomanii au atins apogeul politico – militar ceea ce nu permitea vreunei dintre etnii să se individualizeze prin a-şi cîştiga independenţa .
În schimbul unui tribut plătit Înaltei Porţi satele şi oraşele aromâne se bucurau către a doua jumătate a secolului al XVIII – lea de o oarecare autonomie mai pregnantă parcă decât la ceilalţi creştini balcanici şi de privilegii mai bine conturate şi garantate – în special aromânii din zonele istorice ale Thesaliei şi Epirului (32) . Imperiul le respecta oarecum drepturile şi autonomia .
Acest fapt a permis ca în veacul al XVIII – lea în regiunea numită Suli să existe o formă de organizare prestatală administrată în accepţiunea unor istorici ca o veritabilă „republică” (33) , în care se retrăseseră aromânii alungaţi de persecuţiile otomanilor , păstorii şi turmele lor din zona Epirului şi care s-au stabilit între Ianina şi Prevaza ( fostul Actium ) unde s-au întemeiat mai multe aşezări pe muntele Amure , în faţa insulei Corfu. Zona muntoasă şi fortăreţele naturale create de platourile înalte au atras şi alţi aromâni refugiaţi din faţa otomanilor . Astfel în anul 1792 , regiunea Suli cuprindea 11 aşezări ( de menţionat Soli , Chiafa , Avaricu şi Samovina ) dar alte 11 sate din împrejurimi cu circa 7000 de locuitori aparţineu de această zonă astfel că în vreme de conflict armat satele din vîrful muntelui puteau da cîte 1000 de luptători iar cele de la poale cîte 500 .(34)
Amploarea fenomenului a determinat ca Ali – Paşa din Ianina , răzvrătitul independent de autoritatea sultanului , recunoscut pentru campaniile sale antiaromâne de la sfîrşitul secolului al XVIII - lea , să pornească împotriva sulioţilor . Campania susţinută a acestuia a durat 15 ani începînd cu anul 1790 , şi abia în anul 1805 acesta a declanşat ultimul atac (35) .
Rezultatul final al acestei acţiuni a fost părăsirea zonei de către aromâni care au incendiat satele şi care s-au îndreptat spre sud către Arcania şi Etolia .
În anul 1903 , în localitatea Cruşova şi în îmrejurimi a avut loc o răscoală împotriva dominaţiei otomane , pentru o durată de doar 12 zile , localnicii animaţi de Pitu Guli din Livezi şi Alexandru Coşca din Gopeş , în calitate de comandanţi ai oştirii , au reuşit să proclame „Republica de la Cruşova” al cărei preşedinte era un bulgar Nicola Karev (36) .
Ca şi în cazul sulioţilor sau al moscopolenilor această efemeră formă de organizare a fost înăbuşită în faşă de către Bathir Paşa comandantul oştirii otomane din acea zonă .
Luptele care au urmat între „ceata aromânilor” şi trupele otomane care i-au împresurat din trei părţi deodată şi care erau mai bine organizate au avut ca final învingerea aromânilor , însă conducătorii acestora s-au umplut de glorie .
Aceste aspecte sunt succint doar cîteva repere pentru a sublinia încercările permanente ale aromânilor de a se organiza şi administra prin reguli proprii , dezvoltarea economică a acestora fiind unul dintre factorii care le-au stimulat permanent dorinţele de libertate şi de autonomizare , independenţă economică şi spirituală .
Chiar dacă aceste forme prestatale prin excelenţă s-au manifestat în perioade diferite , fiecare desfăşurîndu - se în condiţii geo – politice diferite , factorii exteriori care au concurat la apariţia acestora fiind diverşi , trebuie remarcat că există o continuitate în dorinţa de afirmare şi libertate a românilor sud – dunăreni , ceea ce a fost dealtfel observat începînd cu a doua jumătate a perioadei medii de către majoritatea călătorilor străini care au tranzitat zonele balcanice (37) .
La venirea populaţiilor migratoare în sudul Dunării , slavi şi apoi bulgari , care s-a petrecut în secolele al VI-lea şi al VII-lea , populaţia autohtonă daco – romană era organizată în modul de apărare şi de desfăşurare a unor astfel de acţiuni strategice în aşa numitele ROMANII POPULARE despre care dealtfel aflăm unele informaţii în manualele de tactică ale vremii . La începutul secolului al VII-lea , se arată de Mauricius în a sa lucrare Stragicon cum trebuiau să lupte oştile bizantine împotriva slavilor stabiliţi la limita autorităţii lor şi cum soldaţii bizantini erau călăuziţi în luptele lor împotriva migratorilor de o populaţie romanică provenită în imperiu ca refugiaţi . Bizantinii ştiau de asemenea că aceştia vorbeau o limbă a lor „părintească” în care erau pronunţate şi cuvinte specifice cum ar fi clisură , sculca , etc. (20) .
Romaniile populare erau aşadar o organizare populară a localnicilor de pe ambele maluri ale Dunării concepută sub forme de „miliţii” pămîntene – aşa cum au fost ele numite de unii dintre istorici – acestea fiind o caracteristică în respectiva perioadă a întregii populaţii româneşti pe întreaga arie de locuire nordică şi mai ales sudică , arie ce ne interesează , respectiva formă de organizare prestatală fiind colaterală sistemului ecleziastic şi politic al acelei perioade .
S-a demonstrat prin cercetările pluridisciplinare efectuate de-a lungul timpului , şi mai ales în perioada modernă , existenţa neîntreruptă în spaţiul nord – balcanic şi carpato – danubiano – pontic a satelor comunitar agrare organizate în obşti care aveau un caracter confederal şi războinic şi în care apăruseră zorii unor noi clase sociale ale „căpeteniilor” . Aceste obşti erau capabile să se organizeze în forme statale (21) şi aşa s-a putut opune rezistenţă migratorilor asiatici . Populaţia preponderent ţărănească a avut ca atribut şi „rosturile militare” pe lîngă cele agrare , ce nu se puteau naşte aiurea din-o masă amorfă sau aservită ori inertă , ţăranii acelor vremuri dobîndind obiceiul de a fi chemaţi la oastea mare a „ţării” ori de cîte ori era necesar.
Comunităţile săteşti şi uniunile de obşti româneşti - Romaniile populare – confruntate succesiv şi aproape în permanenţă cu invaziile populaţiilor slave asiatice au reuşit să-şi păstreze propria individualitate , consolidată în principal pe o civilizaţie agrară şi meşteşugărească tradiţională , cu mult superioară nomadismului acelor migratori (22) . Din acest stadiu al organizării prestatale se separă de nord românii din sudul Dunării , care dislocaţi în marea lor parte , au preferat zonele muntoase ale Balcanilor (Haemus ) , Pindului ori platourile înalte din Macedonia şi plecînd mai departe Peninsula Istria de lîngă Belgrad .
Funcţiile militare s-au individualizat în această perioadă şi plecînd de la obştile săteşti românii din Balcani s-au reorganizat strategic în interiorul teritoriilor noi pe care le locuiau , viaţa nomadă nepermiţîndu - le bineînţeles construcţia de aşezări fortificate . Astfel căpeteniile şi-au consolidat puterea prin aceea că sub comanda lor au aşezat mai multe sate – hori – pe care le coordonau la început împotriva migratorilor dar în egală măsură şi împotriva bizantinilor . Celnicii , conducătorii acestor uniuni de sate erau înconjuraţi de oameni credincioşi permanent înarmaţi .
În secolul al X-lea puterea celnicilor creşte şi se dezvoltă pe arii mult extinse astfel că românii din Balcani creează în teritoriile locuite de ei autonomii locale numite VLAHII (23).
Cea mai cunoscută organizare de acest fel era Vlahia Mare –teritoriu în care se exercita „domnia românilor în Elada” – şi care a fost atestată documentar în anul 980 d.H. de un hrisov al împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul , preluat de scriitorul bizantin Kekaumenos (24) , textul documentului fiind important deoarece atestă existenţa unei organizări politico – militare proprii a românilor din Pind sub conducerea unui anume Niculiţă cel Bătrîn , strateg militar al Bizanţului.
Despre Vlahia Mare aminteşte şi Nicetas Choniates ca despre un teritoriu care se întindea în Tesalia , denumire a organizării prestatale cunoscută şi de Villehardouin ,cronicarul Imperiului Latin de la Constantinopol , sub numele de Blaquie sau Blachie la grant iar Cantacuzen vorbeşte despre o regiune întinsă din cadrul Imperiului Bizantin numită Blachia , organizată cu fortificaţii întărite , castele , împăratul numind pe fratele său Ioan Anghelul peste acest teritoriu , dar chiar acesta purta pe lîngă titlul de împărat al răsăritului şi pe acela de rege al Blachiei (25) .
Pe lîngă Vlahia Mare ai cărei conducători au purtat războaie cu grecii bizantini şi cu acei cruciaţi apuseni aşezaţi la Salonic şi în Epir în zona Etoliei exista un alt stătuleţ Vlahia Mică iar în zona Epirului Vlahia de sus (26) , A.D. Xenopol amintind de aceste teritorii –Vlahia Mică – în Etloia şi Arcania , într-un teritoriu muntos sălbatec şi aici referinţa este directă la Phrantzes ca şi la Valahia Superioară , teritoriu românesc organizat între Ianina şi Tricala (27) .
Ca referinţă istorică se vorbeşte despre faptul că Stefan Nemania ,rege sîrb (1158 – 1199) dăruieşte mănăstirii Chilandar de la Muntele Athos 170 de familii valahe din Radovo şi Giurgevo sud – ostvo , Stefan Uroş I adaugă la această danie încă 30 de familii româneşti lîngă rîul Drin , Ştefan Uroş al II-lea dăruieşte de asemenea mai mult de 800 de vlahi din regiunea Skopiei şi tot o astfel de donaţie de circa 320 familii efectueză şi Ştefan Duşan către Mănăstirea Sf. Arhangheli din Bistriţa , astfel că se poate vorbi de o altă răspîndire a românilor în Balcani , în regiunea Kosovo , în Albania nordică şi pe platoul Skopiei din Serbia sudică .(28)
Anterior formării Imperiului asăneştilor , pe care îl vom trata ca organizare statală într-un alt capitol , în anul 1066 , după ce existaseră antecedente prin aceea că românii de altădată s-au sumeţit împotriva romeilor (bizantinilor) aşa cum preciza Nicetas Choniates , românii sud – dunăreni se ridică într-o răscoală generală , provocată de politica fiscală a bizantinilor .
Şi cum vorbeam anterior de organizare prestatală sub comanda unor celnici care erau echivalentul cnejilor nord – dunăreni sau chiar a voievozilor , românii din Balcani şi-au organizat repede o oaste proprie , antecedente fiind în Vlahia Mare , şi sub comanda lui Niculiţă , amintit anterior şi Berivoi Românul –ambii conducători din Larissa – precum şi a lui Slavotă a lui Carmalac s-a organizat o acţiune militară de anvergură cu o oaste capabilă să provoace incursiuni strategice , să asedieze fortificaţii ba chiar să le ocupe în condiţiile în care celnicii s-au coalizat într-o uniune majoră .
Rezultatul acestei răscoale generale a fost acela că românii din Balcani au impus Imperiului Bizantin abolirea impozitelor şi taxelor abuzive şi implicit respectarea vechilor autonomii ale vlahiilor ca forme de oranizare . George Murnu cataloga această acţiune drept o reacţie a românilor sud – dunăreni „ liberi şi uniţi în forţa lor colectivă” (29) .
Se apropia astfel construcţia statală independentă a statului asăneştilor , temeiurile acesteia fiind lesne de regăsit în dezvoltarea economico-socială şi structurarea politică feudală a entităţilor autonome româneşti sud – dunărene care s-au cristalizat ca „centre de putere” în două principale mari zone istorice şi anume Ţara românilor din Balcanii Orientali şi Vlahia Mare tesaliană .
Statul asăneştilor şi succesele militare din timpul acestuia au impulsionat pe românii din Balcani , în special pe cei de pe Strumiţa , din zona Vlahiei Mari tesalice care în perioada 1197 – 1198 s-au revoltat împotriva bizantinilor fiind conduşi de românul Dobromir Hîrsu ( Chrysos) , care împreună populaţia acelei zone , românească prin excelenţă , au pătruns pe valea Strymonului şi a împrejurimilor Serresului .
Acest fapt a determinat reacţia Bizanţului care în primăvara anului 1199 au pregătit o campania împotriva fortelor româneşti , amînată însă de incursiunea cumanilor in interiorul imperiului împreună cu un detaşament de români nord – dunăreni ceea ce a permis lui Hîrsu să profite de răgazul obţinut şi să ocupe cetatea Prosakos de pe rîul Axios / Vardar .
Noii cuceritori au fortificat imediat cetatea cu un zid de apărare care în interiorul său putea adăposti mulţi oameni sau vite , zona devenind astfel greu accesibilă şi datorită înălţimii la care se afla , platoului împădurit , apărarea acesteia făcîndu - se şi cu baliste .
Reunită , la sfîrşitul primăverii anului 1199 armata bizantină beneficiind şi de ajutorul unui corp de oaste trimis de emirul selgiucid al Ankarei , Muhy – al – Din a urcat pe valea Mariţei la Tesalonic şi apoi pe Vardar pînă la cetatea Prosakos pe care a asediat-o iar după stăruinţe îndelungate au reuşit să ocupe zidul care bara accesul către cetate , însă printr-o stratagemă , ieşire pe timp de noapte , au distrus sitemul balistic ofensiv al bizantinilor ceea ce a provocat panică în armata imperială.
Împăratul Alexios al III-lea neputînd să ia o rapidă şi utilă decizie militară a fost nevoit să cedeze şi apoi să recunoască stăpînirea lui Dobromir Hîrsu peste cetăţile Prosakos şi Strumişa , precum şi pe teritoriile înconjurătoare ale acestora
O altă asemenea răscoală s-a declanşat în primăvara anului 1200 de către românii locuitori ai văii Maritzei care sub conducerea celnicului Ivanco şi în alianţă cu Împăratul Ioniţă al românilor şi bulgarilor din Haemus , au declanşat o răscoală în care la început Ivanco a înfrînt pe protostratorul Manuel Kamytzes ce obţinuse o victorie locală iniţială prin cucerirea cetăţii Kritzimos .Astfel românii stăpîneau o zonă întinsă pe întregul masiv al Rodopilor , pînă la Marea Egee şi Muntele Paggaion iar bizantinii marele drum sud – balcanic pînă la Philippopolis .
In vara anului 1200 armata bizantină avînd în fruntea sa pe împărat a descins în bazinul superior al Maritzei şi după ce a cucerit cetatea Stanimaka , însă , dîndu-şi seama despre faptul că nu poate învinge pe cîmpul de luptă , a recurs la tratative cu Ivanco , şi acesta a căzut într-o cursă fiind luat prizonier .Puterea a fost transferată rapid în mîănile fratelui lui Ivanco respectiv Mitu dar acesta din urmă nu a putut rezista ofensivei bizantine şi a cedat controlul asupra bazinului superior al Maritzei (30)
Ca formă prestatală putem aminti de „oraşul – stat” Moscopole situat în zona Albaniei , la sud – vest de lacul Ohrida , la 30 de km. De localitatea Pogrida , de pe teritoril albanez , şi la 33 de km. de Mănăstirea Profetului Naum de pe teritoriul iugoslav , rîul Devol fiind la 10 km. depărtare iar oraşul Coriţa la 18 km. spre sud – est .Oraşul Moscopole se află la o depărtare de 120 km. de portul Durazzo şi 95 de km. de portul Valona ,la o cotă de 1150 m , în munţii Gramos .
Larg descris de Pouqueville în scrierile sale , Moscopole a apărut în primul rînd ca fenomen cultural , recunoscute fiind în plan global balcanic universitatea , şcolile şi bisericile , însă şi modul propriu de organizare care a determinat în perioada de glorie a oraşului o oarecare autonomie dublată şi de faptul că acesta avea în anul 1788 o populaţie de 60 .000 de locuitori (31) , foarte mult raportat la acel timp , ceea ce a determinat un asediu coalizat a forţelor albaneze şi turce ale acelei vremi , generat şi de aceea că oraşul constituia un puternic „nucleu” românesc în zonă .
Despre acest fenomen ne vom ocupa separat , însă într-o altă secţiune , deoarece trebuie văzute originile sale cât şi efectele care au avut repercursiuni directe asupra culturii române la nivel global .
Dacă în perioada evului mediu timpuriu formele prestatale aromâne s-au conturat în vlahiile cu un oarecare iz de independenţă faţă de Bizanţ , odată cu apariţia dominaţiei otomane în Balcani , în perioada medie a acestui ev , toată populaţia creştină era adusă la stadiul de profundă dependenţă faţă de puterea Imperiului Otoman , orice încercare de autonomizare sau independenţă a grecilor , sîrbilor , albanezilor sau bulgarilor fiind repede reprimată . Dacă în această epocă aromânii au continuat să existe pe teritorile balcanice pe care s-au aşezat şi toate încercările lor au foast oarecum întrepătrunse cu idealurile şi mişcările celorlalte popare locuitoare ale Balcanilor , otomanii au atins apogeul politico – militar ceea ce nu permitea vreunei dintre etnii să se individualizeze prin a-şi cîştiga independenţa .
În schimbul unui tribut plătit Înaltei Porţi satele şi oraşele aromâne se bucurau către a doua jumătate a secolului al XVIII – lea de o oarecare autonomie mai pregnantă parcă decât la ceilalţi creştini balcanici şi de privilegii mai bine conturate şi garantate – în special aromânii din zonele istorice ale Thesaliei şi Epirului (32) . Imperiul le respecta oarecum drepturile şi autonomia .
Acest fapt a permis ca în veacul al XVIII – lea în regiunea numită Suli să existe o formă de organizare prestatală administrată în accepţiunea unor istorici ca o veritabilă „republică” (33) , în care se retrăseseră aromânii alungaţi de persecuţiile otomanilor , păstorii şi turmele lor din zona Epirului şi care s-au stabilit între Ianina şi Prevaza ( fostul Actium ) unde s-au întemeiat mai multe aşezări pe muntele Amure , în faţa insulei Corfu. Zona muntoasă şi fortăreţele naturale create de platourile înalte au atras şi alţi aromâni refugiaţi din faţa otomanilor . Astfel în anul 1792 , regiunea Suli cuprindea 11 aşezări ( de menţionat Soli , Chiafa , Avaricu şi Samovina ) dar alte 11 sate din împrejurimi cu circa 7000 de locuitori aparţineu de această zonă astfel că în vreme de conflict armat satele din vîrful muntelui puteau da cîte 1000 de luptători iar cele de la poale cîte 500 .(34)
Amploarea fenomenului a determinat ca Ali – Paşa din Ianina , răzvrătitul independent de autoritatea sultanului , recunoscut pentru campaniile sale antiaromâne de la sfîrşitul secolului al XVIII - lea , să pornească împotriva sulioţilor . Campania susţinută a acestuia a durat 15 ani începînd cu anul 1790 , şi abia în anul 1805 acesta a declanşat ultimul atac (35) .
Rezultatul final al acestei acţiuni a fost părăsirea zonei de către aromâni care au incendiat satele şi care s-au îndreptat spre sud către Arcania şi Etolia .
În anul 1903 , în localitatea Cruşova şi în îmrejurimi a avut loc o răscoală împotriva dominaţiei otomane , pentru o durată de doar 12 zile , localnicii animaţi de Pitu Guli din Livezi şi Alexandru Coşca din Gopeş , în calitate de comandanţi ai oştirii , au reuşit să proclame „Republica de la Cruşova” al cărei preşedinte era un bulgar Nicola Karev (36) .
Ca şi în cazul sulioţilor sau al moscopolenilor această efemeră formă de organizare a fost înăbuşită în faşă de către Bathir Paşa comandantul oştirii otomane din acea zonă .
Luptele care au urmat între „ceata aromânilor” şi trupele otomane care i-au împresurat din trei părţi deodată şi care erau mai bine organizate au avut ca final învingerea aromânilor , însă conducătorii acestora s-au umplut de glorie .
Aceste aspecte sunt succint doar cîteva repere pentru a sublinia încercările permanente ale aromânilor de a se organiza şi administra prin reguli proprii , dezvoltarea economică a acestora fiind unul dintre factorii care le-au stimulat permanent dorinţele de libertate şi de autonomizare , independenţă economică şi spirituală .
Chiar dacă aceste forme prestatale prin excelenţă s-au manifestat în perioade diferite , fiecare desfăşurîndu - se în condiţii geo – politice diferite , factorii exteriori care au concurat la apariţia acestora fiind diverşi , trebuie remarcat că există o continuitate în dorinţa de afirmare şi libertate a românilor sud – dunăreni , ceea ce a fost dealtfel observat începînd cu a doua jumătate a perioadei medii de către majoritatea călătorilor străini care au tranzitat zonele balcanice (37) .
PAGINI DIN ISTORIA AROMÂNILOR 2
PREMISELE APARIŢIEI STATULULUI ASĂNEŞTILOR . Dezvoltarea economică şi socială a societăţii româneşti sud – dunărene precum şi formarea în cadrul autonomiilor româneşti prestatale , amintite în capitolul precedent , a unor relaţii de tip feudal , deoarece aşa cum spuneau celnicii începeau să se contureze ca o clasă conducătoare , au permis delimitarea unor teritorii de putere aflate în stăpînirea efectivă a românilor , însă sub formala , cîteodată , stăpînirea bizantină .
Mişcarea de emancipare a românilor sud – dunăreni s-a desfăşurat în contextul în care mai multe popoare balcanice , sîrbi , bulgari , luptaseră pentru a înlătura dominaţia bizantină , în primele două secole ale mileniului al doilea d.H. Paralelisme se pot face între lupta românilor şi cea slavilor occidentali din Zeta (Dioclea) , pe coasta adriatică din preajma lacului Skoder şi nu în ultimul rînd în Sebia (Rascia) (38)
Românii din sudul Dunării , nord – estul Peninsulei Balcanice participaseră deja împreună cu cei de la Dunărea de Jos la războiul împotriva Ungariei din anul 1166 şi acest fapt marca o organizare militară a românilor , în condiţiile existenţei unor antecedente de conflict armat , sub comanda celnicilor , structuraţi în valhii.
Caracteristică generală a epocii în care românii s-au ridicat sub conducerea fraţilor Petru şi Asan este şi aceea că în plan global se simţea tot mai accentuat declinul monarhiei bizantine odată cu moartea lui Manuel I Comnenul survenită în 1180 . Profitînd de acest fapt ungurii au atacat Imperiul în Dalmaţia , Croaţia şi Sirmium , în anul 1181 . Sîrbii au atacat şi ei în anul 1183 pe direcţia Belgrad – Nis – Serdica iar normanzii sicilieni au incursionat spre Dyrrhachium spre Thessalonic pe care dealtfel i-au şi ocupat în 1185 (39) .
Slăbit , Imperiul a cumpărat pacea cu ungurii , însă ca o caracteristică generală a unor astfel de vremuri , noua dinastie a Angelilor a sporit taxele şi impozitele pentru a acoperi deficitelele ,fapt ce a avut o consecinţă directă şi asupra românilor din Munţii Haemus – Balcani .
Conştienţi de poziţia lor geo – strategică deosebită , muntele (40) , aromânii Petru şi Asan au conceput un plan de rezistenţă îndreptat împotriva fiscalizării excesive bizantine care-i afecta direct pe conaţionalii lor , crescători de vite recunoscuţi în Balcani .
APARIŢIA REVOLTEI . Bucurîndu-se de un prestigiu şi de o autoritate recunoscută la nivel real şi nu impus , deoarece în trecut apăraseră drepturile aromânilor , fraţii Petru şi Asan , doi comandanţi ce aveau calităţi politce şi militare excepţionale s-au afirmat de la început în această acţiune .
Aromânii au trimis o delegaţie în fruntea cărora se aflau cei doi lideri în tabăra bizantină – armata imperială aflîndu-se în campanie contra normanzilor – şi au solicitat înlăturarea dărilor împovărătoare , dreptul egal de înrolare în armată cu bizantinii şi de asemenea o feudă în munţi dacă nu „toparhia Moesiei”. Răspunsul imperialilor care au refuzat toate aceste solicitări i-a nemulţumit pe conducătorii delegaţiei (41) care s-au întors în munţi şi au organizat ridicarea generală a aromânilor .
În iarna dintre anii 1185 şi 1186 aromânii s-au răsculat , declansînd atacuri de mai mică anvergură asupra localităţilor bizantine , după ce în pearalabil au avut o încercare nereuşită de a cucerii cetatea Preslav .
Reacţia bizantinilor a fost imediată prin aceea că în primăvara anului 1186 , aceştia , sub conducerea împăratului Isaac al II-lea i-au atacat pe aromâni în teritoriile pe care le locuiau , în Munţii Haemus şi după lupte în care riposta românească a fost foarte dură bizantinii s-au impus prin număr dar şi prin dotare reuşind să preia controlul asupra defileelor , a distrus recoltele localnicilor şi apoi sub ameninţarea armelor , crezînd că a reuşit să se impună definitiv , s-a întors la Constantinopol .
Fraţii Petru şi Asan au reuşit cu o parte o oastei să fugă peste Dunăre , în nord , de unde au primit un ajutor substanţial , înrolînd atât români cât şi cumani printre luptători . În primăvara anului 1187 aceştia s-au întors în zona sud – dunăreană ocupînd succesiv fortificaţiile din zonă şi apoi extinzîndu-se peste ţinuturile locuite de bulgari , aceştia din urmă aliindu-se cu aromânii pentru recîştigarea drepturilor şi libertăţilor pierdute sub Vasile al II-lea . Şi de această dată reacţia bizantinilor a fost imediată , însă forţele trimise de împărat , nereuşind să înăbuşe revolta s-au răsculat .
În vara anului 1187 , armata bizantină s-a concentrat la Adrianopol pentru a se putea îndrepta prinr-o campanie împotriva româno – bulgaro – cumanilor conduşi de fraţii aromâni Petru şi Asan , care , cu intenţia de a ataca Constantinopolul trecuseră munţii prin pasul Demir Kapu şi astfel forţînd zidul lui Atanasie au atins zona Ahtopolului .Bizantinii s-au deplasat pe valea rîului Tundja de unde fuseseră concentraţi , un corp de oase primind dispoziţia de a supraveghea pasurile orientale ale munţilor , restul continuîndu-şi marşul spre Lardeea ,în frunte cu împăratul , existănd semnale că acolo ar fi trupele conduse de români . La 11 octombrie 1187 bizantinii au intrat în luptă cu adversarii lor pe care i-au surprins cu un număr de 6.000 de soldaţi ce însoţeau un convoi de prizonieri de circa 12.000 de oameni . Printr-o retragere urmată de un contraatac ce i-a surprins pe bizantini dispersaţi românii au atacat în forţă şi numai intervenţia energică a gărzii imperiale a permis armatei bizantine să se regrupeze . Noaptea româmii s-au retras în munţi (42).
Ulterior , prin întărirea fortificaţiilor din interiorul zonei controlate de ei , prin păstrarea continuă a supravegherii căilor de comunicaţie şi prin crearea unor detaşamente speciale de hărţuire a inamicului , românii au determinat armata bizantină să efectueze o manevră largă de întoarcere spre vest , prin Sofia , pentru a tăia comunicarea românilor cu cei din nordul fluviului de unde forţele combatante primeau un sprijin substanţial. Planul a fost dejucat de români şi în primăvara anului 1188 după un lung şi costisitor asediu al cetăţii Lovitzonului , apărată de români , bizantinii care suferiseră mari pierderi au decis să se retragă .
Printr-un acord ulterior împăratul a recunoscut ca stare de fapt exercitarea autorităţii fraţilor Petru şi Asan peste un anumit teritoriu din Balcani ceea ce echivalează cu recunoaşterea Statului asăneştilor (43) . Capitala noului stat creat a fost stabilită la Tîrnovo (Tyrnavon ) , în munţii Balcanilor .
STATUL ASĂNEŞTILOR .Relaţiile balcanice abia stabilite după victoria asăneştilor au fost complicate şi de declanşarea celei de-a treia cruciade de către sultanul Egiptului şi al Siriei , Salah – ah – Din (Saladin , 1163-1193) , astfel încît forţele cruciate din vestul Europei au depăşit frontiera Regatului Ungariei , şi în vara anului 1189 , aceştia au intrat prin Serbia , unde au fost bine primiţi de marele jupan Ştefan Nemanja .Frederic I , comandantul cruciadei a închegat o alianţă antibizantină , însă , deoarece bazileul Isac al II-lea al Constantinopolului încheiase cu Saladin un tratat politico -militar (43).
Statul asăneştilor se consolidase întrucît la coaliţia dintre forţele cruciate şi cele sîrbeşti împotriva Bizanţului au participat în faza de negocieri şi fraţii Petru şi Asan , care ofereau coaliţiei o armată de 40.000 de oameni în schimbul recunoaşterii de către împăratul romanilor şi al germanilor Frederic I al titlului de rege al Greciei pentru Petru. Coaliţia nu s-a încheiat şi cruciaţii au reuşit totuşi să ocupe rapid Philippopolisul şi Adrianopolul şi apoi prin asediul combinat al Constantinopolului au reuşit să determine puterea bizantină să renunţe la rezistenţă . În primăvara anului 1190 , după ce a scăpat de ameninţarea cruciaţilor , Imperiul Bizantin a pornit o nouă campanie împotriva românilor dorind a ataca direct cetatea Tîrnovo , capitala statului asăneştilor , şi în acest scop armata a efectuat o manevră extrem estică , urcând către munţii locuiţi de români pe litoralul Mării Negre pînă mai sus de Anchialos (44)
Armata asăneştilor nu a angajat nici-o luptă directă cu cea a bizantinilor procedeul folosit fiind tot acela de hărţuire pe care îl mai aplicaseră cu succes . Desele incursiuni – fulger au slăbit efectivul bizantin , aceştia nereuşind să cucerească vreuna dintre cetăţile asăneştilor din perimetrul muntos . Insuccesele şi apoi teama de un atac combinat româno – cuman venit din nord au determinat pe conducătorii arnatei imperiale să ordone retragerea spre Constantinopol pe cel mai scurt drum posibil , respectiv Tîrnovo – Beroe ( 45) .
Coloana imperială a fost lovită din plin în defileul Trijevna de forţele asăneştilor care au atacat rotogolind bucăţi de stîncă de pe laturile înalte unde se aflau după care au izolat centrul coloanei şi numai intervenţia energică a gărzii imperiale a scăpat viaţa împăratului şi a grăbit retragerea către Beroe pe un alt drum deoarece defileul era controlat de forşele române (46) .
Această victorie a însemnat consolidarea statului asăneştilor , şi mai mult , o ofensivă militară româno – bulgară către est şi sud , aceştia cucerind Anchialos , Varna (47) , Triaditza şi Stumpion , în condiţiile în care Ştefan Nemanja , mare jupan al Serbiei , în paralel , a atacat spre Skopie . Astfel au fost cucerite noi teritorii ce au fost anexate stăpînirii româneşti .
Toamna anului 1190 a găsit forţele bizantine în contraofensivă , şi după ce au luat măsuri pentru consolidarea Varnei , Anchialosului şi au lăsat o garnizoană puternică la Philippopolis au învins armata sîrbă a lui Ştefan Nemanja lîngă Naissos .Considerînd că forţele sale sunt insuficiente , bazileul a renunţat la ofensiva directă împotriva românilor , a creat o alianţă împotriva acestora şi a cumao – bulgarilor cu Regatul Ungariei al lui Bela al III-lea , astfel că se conturase pericolul ca asăneştii să înfrunte şi agresiunea ungurilor (48) .
După ce bizantinii au lăsat o garnizoană consistentă în sudul Munţilor Balcani , împăratul , la venirea iernii , s-a retras la Constantinopol , astfel că autoritatea asăneştilor s-a limitat la teritoriile din munţi , stare de fapt care a fost menţinută între anii 1191- 1192 (49) .
În anul 1193 , în cadrul Imperiului Bizantin a izbucnit un nou conflict de putere ce s-a finalizat prin demiterea şi orbirea lui Constantin Anghelos , ceea ce a permis forţelor româno – bulgaro – cumane să profite de situaţie şi să atace în sud nimicind corpul de est şi pe cel de vest al bizantinilor . Armata bizantină s-a revigorat prin reorganizare dar şi prin angajarea de mercenari şi , cu acordul aliaţilor unguri care trebuiau să pătrundă prin Vidin pentru a realiza joncţiunea , au pregătit o nouă campanie împotriva asăneştilor .Campania nu a mai avut loc deoarece la 8 aprilie 1195 împăratul Isaac al II-lea Anghelos a fost detronat şi orbit de fratele său mai mare Alexios Anghelos – Comnen (1195-1203) care a ordonat lăsarea la vatră şi a iniţiat negocieri cu asăneşti . Regele Bela al III-lea şi-a reorientat expansiunea militară şi politică spre sîrbi subordonîndu-şi Rascia şi Bosnia iar pe marele jupan Vlkan Nemanja făcîndu-l vasal (50) .
Negocierile nu au fost acceptate de asăneşti deaorece dezorganizarea interioară a Imperiului Bizantin, crea posibilitatea unei noi acţiuni militare combinate în sudul Balcanilor . Campania nou iniţiată de asăneşti a fost un succes deoarece aceştia au înfrînt forţele bizantine la Struma şi au eliberat mai multe cetăţi din zona Serres .Forţele au coborît pe valea Strymonului pînă în preajma Serresului unde au înfrînt încă o dată pe bizantini şi l-au capturat pe comandantul acelui corp Isaac Comnenul pe care l-au dus în capitala Tîrnovo . (51)
IMPERIUL ROMÂNO – BULGAR SUB CONDUCEREA LUI IONIŢĂ CEL MARE ( CALOIAN ). În împrejurările menţionate mai sus împăratul Alexios al III-lea a hotărît să îi suprime pe cei doi conducători aromâni prin viclenie , şi profitînd de relativele neînţelegeri din interiorul Tîrnovului , cu ajutorul lui Ivancu , de aceeaşi origine cu liderii , Asan a fost ucis de acesta în 1196 , iar Petru a fost asasinat în anul 1197 . Capitala nu a fost totuşi cucerită la oferta lui Ivancu deoarece bizantinii cu amintirea dezastrului din 1190 au refuzat să se angajeze în trecătoarea Trjevna . Tîrnovo nu a rezistat deoarece a fost asediat de trupele române sub conducerea lui Ioniţă , cel de-al treilea frate al lui Petru şi al lui Asan .
Ioniţă , noul conducător a revigorat statul şi l-a consolidat , după evenimentele tragice din 1196 şi 1197 iar apoi în anul 1201 , cu acelaşi sprijin cuman a reluat acţiunile militare în zona sud-est balcanică . Bizantinii s-au aliat cu cneazul Haliciului şi Volyniei , Roman Mstislavici însă această alianţă nu s-a concretizat deoarece sîrbii au fost atacaţi de cneazul Riuric al II-lea de Cernigov . Oastea lui Ioniţă echipată cu armuri de aramă a reuşit să cucerească cetatea Constantia din Rodopi iar după aceea , pe malul Mării Negre a asediat şi cuerit cetatea Varna .(52) Succesul s-a datorat şi faptului că în Tesalia forţele bizantine erau blocate cu răscoala lui Dobromir Hârsu cu care se aliase şi protostratorul Manuel Kamytzes .
Imperiul bizantin a fost nevoit să recunoască autoritatea asăneştilor , în primăvara lui 1202 , pe teritoriile stăpînite de aceştia care astfel au devenit stat independent ,la smulgerea recunoaşterii de la Bizanţ concurînd strălucitele victorii obţinute pînă la acea dată.
De asemenea s-a solicitat de către Ioniţă papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216) coroana şi titlul de împărat al romînilor şi bulgarilor . Cum conducătorul româno – bulgar se afla de multă vreme în corespondenţă cu papalitatea , curtea pontificală şi suveranul pontif au trimis în anul 1204 pe legatul papal cardinalul Leo de Santa – Croce care , la 8 noiembrie 1204 , l-a încoronat pe Ioniţă împărat al românilor şi bulgarilor la Tîrnovo .Astfel s-a impus puterea românească în Balcani prin dinastia asăneştilor , care oficial devenea şi stăpînitoare asupra poporului bulgar (53) .
După un conflict de frontieră dintre Regatul Ungariei şi Imperiul româno – bulgar din 1202 – 1204 , între 1205-1207 a izbucnit războiul cu Imperiul latin de la Constantinopol deoarece acordul româno – bizantin căzuse în desuetudine prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi care l-au înscăunat ca împărat al Bizanţului pe contele de Flandra sub denumirea de Balduin I , act care a modificat structural relaţiile balcanice , noua putere fiind ostilă lui Ioniţă cel Mare . Acest fapt l-a determinat pe conducătorul statului româno – bulgar să concentreze o oaste puternică spre a o conduce la Constantinopol , să ia măsuri ferme de apărare , în acest sens beneficiind şi de ajutorul unui corp de 14.000 de cumani .
În martie 1205 armata lui Ioniţă cel Mare s-a îndreptat , la solicitarea populaţiei răsculate împotriva stăpînirii veneţiene , spre Adrianopol , concomitent cu o mică oaste cruciată în frunte cu noul împărat şi cu dogele Enrico Dandolo iar la 14 aprilie 1205 , după un conflict dur între cele două armate , cruciaţii au fost înfrînţi , românii capturîndu-l pe împăratul Balduin I de Flandra , sub zidurile cetăţii . Armata cruciată s-a retras la Rodosto urmărite în marş de armatele lui Ioniţă , moment în care practic toată Tracia s-a răsculat şi s-a alătural împăratului româno – bulgar.
Campania glorioasă a lui Ioniţă a continuat spre Regatul Tesalonicului condus de marchizul Bonifaciu de Montferrat (1204-1207) pe care l-a cucerit printr-un atac fulger , după care a ocupat Verria şi Serres , controlul asăneştilor instaurîndu-se şi asupra Vlahiei Mari .
Cu o armată de 100.000 de oameni Ioniţă a intrat într-o nouă campanie şi în vara anului 1206 a asediat cetatea Didymotechon pe care însă cu tot conceptul strategic modern al acelor vremuri (54) nu a cucerit-o întrucît au fost respinşi de un corp de oaste cruciat sub conducerea regentului Henri de Hainaut , susccesorul fratelui său Balduin I de Flandra .
În martie 1207 armata asăneştilor a reabordat campania împotriva Adrianopolului cu o armată de 33.000 de soldaţi ,constituţi în 36 de corpuri , dotaţi cu suliţi lungi de Boemia .
Cu sprijinul larg al populaţiei locale , în iulie 1207 , oastea asăneştilor a respins atacurile regentului bizantin care atacase pantele meridionale ale Munţilor Balcani .
La 4 septembrie 1207 aromânii munteni au nimicit corpul de oaste al Tesalonicului iar conducătorul lor Bonifaciu de Montferrat şi-a pierdut viaţa , Ioniţă , profitînd de degringolada produsă şi de faptul că în ajutor apăruse un corp de oaste nord – dunărean , a incursionat în Regatul Salonicului şi a pregătit o ofensivă decisivă împotriva cetăţii Tessalonicului , unde garnizoana greco – latină era condusă de regina Maria de Ungaria .
Atacul nu s-a finalizat deaorece la 8 octombrie 1207 , Ioniţă cel Mare ,intrat în tradiţia populară Caloian , a fost asasinat de complotiştii conduşi de nepotul său Borilă , nepot de soră al marelui împărat . Astfel a dispărut unul dintre cei mai mari conducători politici şi militari din istoria poporului român .
IMPERIUL ROMÂNESC SUB IOAN ASAN AL II-LEA . Începutul secolului al XIII-lea s-a constituit în cei 11 ani de domnie al lui Borilă , într-o perioadă relativă de acalmie pe plan extern , neexistînd surse care să confirme că acesta , ajuns la tron prin uzurpare , ar fi avut evenimente militare excepţionale ca predecesorul său Ioniţă cel Mare . Statul intrase într-o perioadă de „linişte” , însă în 1210 , o rebeliune izbucnită la Vidin , ce avea la bază dorinţa legitimă a lui Ioan – Asan , nepotul lui Asan I , de a se urca pe tronul imperiului l-a determinat pe stăpînitorul de la Tîrnovo să ceară ajutorul unui corp expediţionar transilvan .
În ajutorul acestuia a sosit un corp condus de Ioachim de Sibiu format din români , saxoni , secui şi pecenegi (55) care i-au înfrînt pe rebeli undeva pe malurile rîului Ogost .Luptele au continuat sub zidurile Vidinului în care s-a intrat de către expediţionari şi care i-au predat cetatea lui Borilă .
După şapte ani de asediu ai Tîrnovolui , această cetate este cucerită în 1218 , şi se înscăunează Împărat al românilor şi bulgarilor Ioan – Asan al II-lea ale cărui prerogative se întindeau peste toată Moesia , o parte din Serbia cu Belgradul şi Nişul , Tracia cu Didymotichul şi Adrianopole , toată Macedonia şi întreaga Albanie pînă la portul Durazzo (56) .
Noul împărat a reuşit încă de la început să consolideze statul printr-o politică de alianţe inteligentă cu exteriorul . După ce s-a căsătorit cu fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea , Maria (57) , Imperiul latin , sub ameninţarea forţelor împăratului grec de la Tessalonic , Theodor Anghelos (1224 – 1230) , s-a reorientat către împăratul românilor şi bulgarilor , acesta din urmă alcătuind planul unei alianţe prin care oferea protecţie şi chiar regenţa sa minorului Balduin al II-lea care urma să devină împărat , promiţînd chiar pe fiica sa Elena de soţie acestuia din urmă . Într-o altă accepţie , fiica împăratului româno – bulgar a fost căsătorită cu fiul lui Ioan duca Batatze (Duka Vatatzes) împăratul grec din Niceea cu care iniţial a creat o alianţă cu asăneştii în vederea atacării Imperiului Latin (58) .
Împăratul grec de la Tessalonic a încălcat vechea alianţă cu Ioan – Asan al II-lea şi a declanşat un război împotriva acestuia pentru supremaţia asupra Balcanilor , însă la bătălia de la Klocotnitza din 1230 armata asăneştilor iese învingătoare şi grecul cade prizonier în urma unei încercuiri ceea ce determină colapsul imperiului tessalonician .Acest fapt a permis lui Ioan Asan al II-lea să pornească în incursiuni asupra Traciei , Macedoniei , Vlahiei Mari , Epirului , Albaniei , Adrianopolului , Didymoteichonului , Boleronului , Serresului , Pelagoniei , Ohridei , Bitoliei , Prosakosului , Prilaposului , Elbanonului şi a ţinuturilor înconjurătoare pînă aproape de Durres , asăneştii fiind singuri stăpîni peste greci , albanezi , bulgari şi sîrbi unde aveau o decizie imporatantă asupra acestei lumi . În culmea apogeului politico – militar Imperiul româno – bulgar coordona prin voinţa lui Ioan – Asan al II-lea întreg spaţiul balcanic unde avea un greu cuvînt de spus .
La Tîrnovo , în capitala imperiului , împăratul a ridicat ca semn al puterii sale Biserica celor 40 de Martiri , în care se consemnase că Ioan –Asan al II-lea era drept stăpînitor al tuturor ţărilor de la Adrianopol pînă la Dyrrahachium . Imperiul latin însemna prin voinţa românească doar Constantinopolul şi cîteva enclave în teritoriul balcanic .
În 1230 , profitînd de angajarea asăneştilor în luptele balcanice a declanşat acţiuni agresive la Dunăre (59) , în zona Porţilor de Fier iar prinţul moştenitor Bela a asediat Vidinul .
Neatîrnarea şi autocefalia bisericii locale pe care le obţinuse Ioan –Asan al II-lea faţă de Papă creează relaţii tensionate între cei doi ( 60) ceea ce determină pe suveranul pontif să-i ceară regelui Bela al IV-lea al Ungariei să pornească împotriva statului asăneştilor ceea ce nu se împlineşte deoarece regatul maghiar a fost împiedicat prin numeroasele năvăliri tătare din acea perioadă .
În 1241 moare Ioan – Asan al II-lea după o domnie de 23 de ani , lăsînd statul româno –bulgar la apogeul său politico – militar , împăratul lăsînd ca moştenitori mai mulţi copii .
La tron succede fiul său cel mai mare Căliman I (1241 – 1246 ) , cu o domnie scurtă de numai 5 ani deoarece este asasinat şi imediat îi urmează la tron fratele său Mihail (1241 – 1257) care este la rîndul său asasinat , după 11 ani de domnie , de vărul său care se urcă pe tron în 1257 sub numele de Căliman al II-lea şi dorind a o lua de soţie pe văduva lui Mihail pentru a-şi legitima într-un fel sau altul urcarea uzurpatoare pe tron , este ucis în acelaşi an de Ştefan Uroş , marele jupan al Serbiei , a cărui fiică era această văduvă a lui Mihail fostul împărat (61) .
Cu acesta se stinge practic dinastia asăneştilor care vreme de 72 de ani a avut un rol hotărîtor în politica balcanică şi care a afirmat pentru prima dată într-un stat independent elementul românesc .
Următorul conducător după Căliman al II-lea este un prinţ sîrb , nepotul direct al lui Stefan Nemanja , marele jupan şi întemeietor sîrb , pe care l-au ales cei din conducerea statului asănesc şi care s-a căsătorit cu o nepoată a lui Ioan Asan al II-lea pentru legitimarea coroanei româno – bulgare lăsate de predecesor . Acesta se numea , odată urcat la domnie Constantin Asan .
Ceea ce s-a produs ca fenomen politico – militar în sudul Dunării la sfîrşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea a fost afirmarea deplină a elementului românesc în istoria globală şi a deschis un drum bine conturat pentru ceea ce avea să se petreacă secole mai tîrziu în nordul Dunării , cu atât mai mult cu cât dinastia asăneştilor s-a bazat în mai toate acţiunile sale politice şi militare pe elementul românesc din nord , care aşa cum precizam a participat alături de fraţii lor din sud la constituirea şi apoi consolidarea unui stat feudal românesc în Balcani . Dacă idealurile bulgarilor ce se afirmaseră statal mai înainte coincideau pe deplin cu cele ale românilor din Balcani aceasta nu înseamnă că statul creat de asăneşti nu era românesc în condiţiile care puterea politică era deplină şi se afla în mîinile acestora .
S-au încercat tot felul de speculaţii cu privire la faptul că iniţial „centrul de putere” al poporului român a fost în sudul Dunării şi nu în nord unde s-a mutat după aceea dar se uită esenţialul şi anume aceea că românii din sud au fost mereu în colaborare cu cei din nord şi că fără prea mari pretenţii naţionale cei ce aveau aceeaşi origine daco – romană au reacţionat împreună împotriva altor elemente străine .
CONSIDERAŢII FINALE . Lupta românilor sud – dunăreni pentru libertate în faţa atîtor alte etnii s-a desfăşurat cu particularităţile sale faţă de celelalte popoare balcanice , în condiţiile în care aceasta nu era singulară . Principalul ajutor al asăneştilor l-au constituit pe lîngă aromâni , corpurile de soldaţi români din zona nord – dunăreană .Sîrbii au înţeles la un moment dat să se folosească de Regatul Ungariei în lupta lor .Sprijinită de românii nord – dunăreni puterea asăneştilor a constituit un veritabil suport al statalităţii în spaţiul carpato – danubiano – pontic .
Recunoaşterea de către papă a lui Ioniţă cel Mare drept împărat al românilor şi al bulgarilor şi faptul că acesta a fost încoronat direct de reprezentantul papal reprezintă „şansa” pe care poporul român l-a avut de a deţine o coroană regală autohtonă prin acordare de Biserica Apostolică Romană .
Tot Ioniţă cel Mare sau Caloian aşa cum a intrat în tradiţia românească şi recunoaşterea sa ca împărat (imperator) au generat pentru simbolistica românească a domniilor pămîntene nord – dunărene particula „Io” , centrul de putere , unsul lui Dumnezeu , aşa cum Ioniţă a fost uns de divinitate prin trimisul său papa . Secole de-a rîndul domnii din ţările româneşti carpato – danubiano – pontice au mărturisit prin urcarea sa la tron apartenenţa de neamul împăratului român titularizîndu-se cu formula „IO…..mare voievod şi domn…”
Caloianul fiind un om de lut care se aruncă în apă sau se îngroapă în pămînt pe timp de secetă ca să aducă ploaia reprezintă cel mai bine ideea pămînteanului uns de divinitate iar trimiterea sa pe apă sau îngroparea care ambele reprezintă simboluri ale morţii nu înseamnă foarte clar uciderea împăratului român ?
Campaniile dese pe care asăneştii le-au purtat de-a lungul celor 72 de ani de afirmare românească statală , victoiile numeroase obţinute de aceştia ,au impus la nivel global , atât în Balcani cât şi în vestul Europei , pe români ca fiind soldaţi de temut .
Rezistenţa asăneştilor împotriva atîtor forţe externe – Imperiul bizantin şi apoi latin , Imperiul de la Tessalonic , regatul Ungariei , campaniile militare susţinute de victorii , echilibrarea relaţiilor internaţionale ale epocii la nivelul întregii zone balcanice ,au probat temeinicia şi vigoarea organizării statale româneşti ceea ce reprezintă pe deplin stadiul evoluţiei societăţii feudale şi implicit al etniei de origine daco – romană .
Vîrful de formă al politicii româneşti sud – dunărene statul creat de asăneşti reprezintă dintr-un anumit punct de vedere modelul medievalităţii din spaţiul nord – dunărean , ştiut fiind că papalitatea recunoscuse lui Ioniţă şi implicit tuturor asăneştilor originea lor romană (62).
Mişcarea de emancipare a românilor sud – dunăreni s-a desfăşurat în contextul în care mai multe popoare balcanice , sîrbi , bulgari , luptaseră pentru a înlătura dominaţia bizantină , în primele două secole ale mileniului al doilea d.H. Paralelisme se pot face între lupta românilor şi cea slavilor occidentali din Zeta (Dioclea) , pe coasta adriatică din preajma lacului Skoder şi nu în ultimul rînd în Sebia (Rascia) (38)
Românii din sudul Dunării , nord – estul Peninsulei Balcanice participaseră deja împreună cu cei de la Dunărea de Jos la războiul împotriva Ungariei din anul 1166 şi acest fapt marca o organizare militară a românilor , în condiţiile existenţei unor antecedente de conflict armat , sub comanda celnicilor , structuraţi în valhii.
Caracteristică generală a epocii în care românii s-au ridicat sub conducerea fraţilor Petru şi Asan este şi aceea că în plan global se simţea tot mai accentuat declinul monarhiei bizantine odată cu moartea lui Manuel I Comnenul survenită în 1180 . Profitînd de acest fapt ungurii au atacat Imperiul în Dalmaţia , Croaţia şi Sirmium , în anul 1181 . Sîrbii au atacat şi ei în anul 1183 pe direcţia Belgrad – Nis – Serdica iar normanzii sicilieni au incursionat spre Dyrrhachium spre Thessalonic pe care dealtfel i-au şi ocupat în 1185 (39) .
Slăbit , Imperiul a cumpărat pacea cu ungurii , însă ca o caracteristică generală a unor astfel de vremuri , noua dinastie a Angelilor a sporit taxele şi impozitele pentru a acoperi deficitelele ,fapt ce a avut o consecinţă directă şi asupra românilor din Munţii Haemus – Balcani .
Conştienţi de poziţia lor geo – strategică deosebită , muntele (40) , aromânii Petru şi Asan au conceput un plan de rezistenţă îndreptat împotriva fiscalizării excesive bizantine care-i afecta direct pe conaţionalii lor , crescători de vite recunoscuţi în Balcani .
APARIŢIA REVOLTEI . Bucurîndu-se de un prestigiu şi de o autoritate recunoscută la nivel real şi nu impus , deoarece în trecut apăraseră drepturile aromânilor , fraţii Petru şi Asan , doi comandanţi ce aveau calităţi politce şi militare excepţionale s-au afirmat de la început în această acţiune .
Aromânii au trimis o delegaţie în fruntea cărora se aflau cei doi lideri în tabăra bizantină – armata imperială aflîndu-se în campanie contra normanzilor – şi au solicitat înlăturarea dărilor împovărătoare , dreptul egal de înrolare în armată cu bizantinii şi de asemenea o feudă în munţi dacă nu „toparhia Moesiei”. Răspunsul imperialilor care au refuzat toate aceste solicitări i-a nemulţumit pe conducătorii delegaţiei (41) care s-au întors în munţi şi au organizat ridicarea generală a aromânilor .
În iarna dintre anii 1185 şi 1186 aromânii s-au răsculat , declansînd atacuri de mai mică anvergură asupra localităţilor bizantine , după ce în pearalabil au avut o încercare nereuşită de a cucerii cetatea Preslav .
Reacţia bizantinilor a fost imediată prin aceea că în primăvara anului 1186 , aceştia , sub conducerea împăratului Isaac al II-lea i-au atacat pe aromâni în teritoriile pe care le locuiau , în Munţii Haemus şi după lupte în care riposta românească a fost foarte dură bizantinii s-au impus prin număr dar şi prin dotare reuşind să preia controlul asupra defileelor , a distrus recoltele localnicilor şi apoi sub ameninţarea armelor , crezînd că a reuşit să se impună definitiv , s-a întors la Constantinopol .
Fraţii Petru şi Asan au reuşit cu o parte o oastei să fugă peste Dunăre , în nord , de unde au primit un ajutor substanţial , înrolînd atât români cât şi cumani printre luptători . În primăvara anului 1187 aceştia s-au întors în zona sud – dunăreană ocupînd succesiv fortificaţiile din zonă şi apoi extinzîndu-se peste ţinuturile locuite de bulgari , aceştia din urmă aliindu-se cu aromânii pentru recîştigarea drepturilor şi libertăţilor pierdute sub Vasile al II-lea . Şi de această dată reacţia bizantinilor a fost imediată , însă forţele trimise de împărat , nereuşind să înăbuşe revolta s-au răsculat .
În vara anului 1187 , armata bizantină s-a concentrat la Adrianopol pentru a se putea îndrepta prinr-o campanie împotriva româno – bulgaro – cumanilor conduşi de fraţii aromâni Petru şi Asan , care , cu intenţia de a ataca Constantinopolul trecuseră munţii prin pasul Demir Kapu şi astfel forţînd zidul lui Atanasie au atins zona Ahtopolului .Bizantinii s-au deplasat pe valea rîului Tundja de unde fuseseră concentraţi , un corp de oase primind dispoziţia de a supraveghea pasurile orientale ale munţilor , restul continuîndu-şi marşul spre Lardeea ,în frunte cu împăratul , existănd semnale că acolo ar fi trupele conduse de români . La 11 octombrie 1187 bizantinii au intrat în luptă cu adversarii lor pe care i-au surprins cu un număr de 6.000 de soldaţi ce însoţeau un convoi de prizonieri de circa 12.000 de oameni . Printr-o retragere urmată de un contraatac ce i-a surprins pe bizantini dispersaţi românii au atacat în forţă şi numai intervenţia energică a gărzii imperiale a permis armatei bizantine să se regrupeze . Noaptea româmii s-au retras în munţi (42).
Ulterior , prin întărirea fortificaţiilor din interiorul zonei controlate de ei , prin păstrarea continuă a supravegherii căilor de comunicaţie şi prin crearea unor detaşamente speciale de hărţuire a inamicului , românii au determinat armata bizantină să efectueze o manevră largă de întoarcere spre vest , prin Sofia , pentru a tăia comunicarea românilor cu cei din nordul fluviului de unde forţele combatante primeau un sprijin substanţial. Planul a fost dejucat de români şi în primăvara anului 1188 după un lung şi costisitor asediu al cetăţii Lovitzonului , apărată de români , bizantinii care suferiseră mari pierderi au decis să se retragă .
Printr-un acord ulterior împăratul a recunoscut ca stare de fapt exercitarea autorităţii fraţilor Petru şi Asan peste un anumit teritoriu din Balcani ceea ce echivalează cu recunoaşterea Statului asăneştilor (43) . Capitala noului stat creat a fost stabilită la Tîrnovo (Tyrnavon ) , în munţii Balcanilor .
STATUL ASĂNEŞTILOR .Relaţiile balcanice abia stabilite după victoria asăneştilor au fost complicate şi de declanşarea celei de-a treia cruciade de către sultanul Egiptului şi al Siriei , Salah – ah – Din (Saladin , 1163-1193) , astfel încît forţele cruciate din vestul Europei au depăşit frontiera Regatului Ungariei , şi în vara anului 1189 , aceştia au intrat prin Serbia , unde au fost bine primiţi de marele jupan Ştefan Nemanja .Frederic I , comandantul cruciadei a închegat o alianţă antibizantină , însă , deoarece bazileul Isac al II-lea al Constantinopolului încheiase cu Saladin un tratat politico -militar (43).
Statul asăneştilor se consolidase întrucît la coaliţia dintre forţele cruciate şi cele sîrbeşti împotriva Bizanţului au participat în faza de negocieri şi fraţii Petru şi Asan , care ofereau coaliţiei o armată de 40.000 de oameni în schimbul recunoaşterii de către împăratul romanilor şi al germanilor Frederic I al titlului de rege al Greciei pentru Petru. Coaliţia nu s-a încheiat şi cruciaţii au reuşit totuşi să ocupe rapid Philippopolisul şi Adrianopolul şi apoi prin asediul combinat al Constantinopolului au reuşit să determine puterea bizantină să renunţe la rezistenţă . În primăvara anului 1190 , după ce a scăpat de ameninţarea cruciaţilor , Imperiul Bizantin a pornit o nouă campanie împotriva românilor dorind a ataca direct cetatea Tîrnovo , capitala statului asăneştilor , şi în acest scop armata a efectuat o manevră extrem estică , urcând către munţii locuiţi de români pe litoralul Mării Negre pînă mai sus de Anchialos (44)
Armata asăneştilor nu a angajat nici-o luptă directă cu cea a bizantinilor procedeul folosit fiind tot acela de hărţuire pe care îl mai aplicaseră cu succes . Desele incursiuni – fulger au slăbit efectivul bizantin , aceştia nereuşind să cucerească vreuna dintre cetăţile asăneştilor din perimetrul muntos . Insuccesele şi apoi teama de un atac combinat româno – cuman venit din nord au determinat pe conducătorii arnatei imperiale să ordone retragerea spre Constantinopol pe cel mai scurt drum posibil , respectiv Tîrnovo – Beroe ( 45) .
Coloana imperială a fost lovită din plin în defileul Trijevna de forţele asăneştilor care au atacat rotogolind bucăţi de stîncă de pe laturile înalte unde se aflau după care au izolat centrul coloanei şi numai intervenţia energică a gărzii imperiale a scăpat viaţa împăratului şi a grăbit retragerea către Beroe pe un alt drum deoarece defileul era controlat de forşele române (46) .
Această victorie a însemnat consolidarea statului asăneştilor , şi mai mult , o ofensivă militară româno – bulgară către est şi sud , aceştia cucerind Anchialos , Varna (47) , Triaditza şi Stumpion , în condiţiile în care Ştefan Nemanja , mare jupan al Serbiei , în paralel , a atacat spre Skopie . Astfel au fost cucerite noi teritorii ce au fost anexate stăpînirii româneşti .
Toamna anului 1190 a găsit forţele bizantine în contraofensivă , şi după ce au luat măsuri pentru consolidarea Varnei , Anchialosului şi au lăsat o garnizoană puternică la Philippopolis au învins armata sîrbă a lui Ştefan Nemanja lîngă Naissos .Considerînd că forţele sale sunt insuficiente , bazileul a renunţat la ofensiva directă împotriva românilor , a creat o alianţă împotriva acestora şi a cumao – bulgarilor cu Regatul Ungariei al lui Bela al III-lea , astfel că se conturase pericolul ca asăneştii să înfrunte şi agresiunea ungurilor (48) .
După ce bizantinii au lăsat o garnizoană consistentă în sudul Munţilor Balcani , împăratul , la venirea iernii , s-a retras la Constantinopol , astfel că autoritatea asăneştilor s-a limitat la teritoriile din munţi , stare de fapt care a fost menţinută între anii 1191- 1192 (49) .
În anul 1193 , în cadrul Imperiului Bizantin a izbucnit un nou conflict de putere ce s-a finalizat prin demiterea şi orbirea lui Constantin Anghelos , ceea ce a permis forţelor româno – bulgaro – cumane să profite de situaţie şi să atace în sud nimicind corpul de est şi pe cel de vest al bizantinilor . Armata bizantină s-a revigorat prin reorganizare dar şi prin angajarea de mercenari şi , cu acordul aliaţilor unguri care trebuiau să pătrundă prin Vidin pentru a realiza joncţiunea , au pregătit o nouă campanie împotriva asăneştilor .Campania nu a mai avut loc deoarece la 8 aprilie 1195 împăratul Isaac al II-lea Anghelos a fost detronat şi orbit de fratele său mai mare Alexios Anghelos – Comnen (1195-1203) care a ordonat lăsarea la vatră şi a iniţiat negocieri cu asăneşti . Regele Bela al III-lea şi-a reorientat expansiunea militară şi politică spre sîrbi subordonîndu-şi Rascia şi Bosnia iar pe marele jupan Vlkan Nemanja făcîndu-l vasal (50) .
Negocierile nu au fost acceptate de asăneşti deaorece dezorganizarea interioară a Imperiului Bizantin, crea posibilitatea unei noi acţiuni militare combinate în sudul Balcanilor . Campania nou iniţiată de asăneşti a fost un succes deoarece aceştia au înfrînt forţele bizantine la Struma şi au eliberat mai multe cetăţi din zona Serres .Forţele au coborît pe valea Strymonului pînă în preajma Serresului unde au înfrînt încă o dată pe bizantini şi l-au capturat pe comandantul acelui corp Isaac Comnenul pe care l-au dus în capitala Tîrnovo . (51)
IMPERIUL ROMÂNO – BULGAR SUB CONDUCEREA LUI IONIŢĂ CEL MARE ( CALOIAN ). În împrejurările menţionate mai sus împăratul Alexios al III-lea a hotărît să îi suprime pe cei doi conducători aromâni prin viclenie , şi profitînd de relativele neînţelegeri din interiorul Tîrnovului , cu ajutorul lui Ivancu , de aceeaşi origine cu liderii , Asan a fost ucis de acesta în 1196 , iar Petru a fost asasinat în anul 1197 . Capitala nu a fost totuşi cucerită la oferta lui Ivancu deoarece bizantinii cu amintirea dezastrului din 1190 au refuzat să se angajeze în trecătoarea Trjevna . Tîrnovo nu a rezistat deoarece a fost asediat de trupele române sub conducerea lui Ioniţă , cel de-al treilea frate al lui Petru şi al lui Asan .
Ioniţă , noul conducător a revigorat statul şi l-a consolidat , după evenimentele tragice din 1196 şi 1197 iar apoi în anul 1201 , cu acelaşi sprijin cuman a reluat acţiunile militare în zona sud-est balcanică . Bizantinii s-au aliat cu cneazul Haliciului şi Volyniei , Roman Mstislavici însă această alianţă nu s-a concretizat deoarece sîrbii au fost atacaţi de cneazul Riuric al II-lea de Cernigov . Oastea lui Ioniţă echipată cu armuri de aramă a reuşit să cucerească cetatea Constantia din Rodopi iar după aceea , pe malul Mării Negre a asediat şi cuerit cetatea Varna .(52) Succesul s-a datorat şi faptului că în Tesalia forţele bizantine erau blocate cu răscoala lui Dobromir Hârsu cu care se aliase şi protostratorul Manuel Kamytzes .
Imperiul bizantin a fost nevoit să recunoască autoritatea asăneştilor , în primăvara lui 1202 , pe teritoriile stăpînite de aceştia care astfel au devenit stat independent ,la smulgerea recunoaşterii de la Bizanţ concurînd strălucitele victorii obţinute pînă la acea dată.
De asemenea s-a solicitat de către Ioniţă papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216) coroana şi titlul de împărat al romînilor şi bulgarilor . Cum conducătorul româno – bulgar se afla de multă vreme în corespondenţă cu papalitatea , curtea pontificală şi suveranul pontif au trimis în anul 1204 pe legatul papal cardinalul Leo de Santa – Croce care , la 8 noiembrie 1204 , l-a încoronat pe Ioniţă împărat al românilor şi bulgarilor la Tîrnovo .Astfel s-a impus puterea românească în Balcani prin dinastia asăneştilor , care oficial devenea şi stăpînitoare asupra poporului bulgar (53) .
După un conflict de frontieră dintre Regatul Ungariei şi Imperiul româno – bulgar din 1202 – 1204 , între 1205-1207 a izbucnit războiul cu Imperiul latin de la Constantinopol deoarece acordul româno – bizantin căzuse în desuetudine prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi care l-au înscăunat ca împărat al Bizanţului pe contele de Flandra sub denumirea de Balduin I , act care a modificat structural relaţiile balcanice , noua putere fiind ostilă lui Ioniţă cel Mare . Acest fapt l-a determinat pe conducătorul statului româno – bulgar să concentreze o oaste puternică spre a o conduce la Constantinopol , să ia măsuri ferme de apărare , în acest sens beneficiind şi de ajutorul unui corp de 14.000 de cumani .
În martie 1205 armata lui Ioniţă cel Mare s-a îndreptat , la solicitarea populaţiei răsculate împotriva stăpînirii veneţiene , spre Adrianopol , concomitent cu o mică oaste cruciată în frunte cu noul împărat şi cu dogele Enrico Dandolo iar la 14 aprilie 1205 , după un conflict dur între cele două armate , cruciaţii au fost înfrînţi , românii capturîndu-l pe împăratul Balduin I de Flandra , sub zidurile cetăţii . Armata cruciată s-a retras la Rodosto urmărite în marş de armatele lui Ioniţă , moment în care practic toată Tracia s-a răsculat şi s-a alătural împăratului româno – bulgar.
Campania glorioasă a lui Ioniţă a continuat spre Regatul Tesalonicului condus de marchizul Bonifaciu de Montferrat (1204-1207) pe care l-a cucerit printr-un atac fulger , după care a ocupat Verria şi Serres , controlul asăneştilor instaurîndu-se şi asupra Vlahiei Mari .
Cu o armată de 100.000 de oameni Ioniţă a intrat într-o nouă campanie şi în vara anului 1206 a asediat cetatea Didymotechon pe care însă cu tot conceptul strategic modern al acelor vremuri (54) nu a cucerit-o întrucît au fost respinşi de un corp de oaste cruciat sub conducerea regentului Henri de Hainaut , susccesorul fratelui său Balduin I de Flandra .
În martie 1207 armata asăneştilor a reabordat campania împotriva Adrianopolului cu o armată de 33.000 de soldaţi ,constituţi în 36 de corpuri , dotaţi cu suliţi lungi de Boemia .
Cu sprijinul larg al populaţiei locale , în iulie 1207 , oastea asăneştilor a respins atacurile regentului bizantin care atacase pantele meridionale ale Munţilor Balcani .
La 4 septembrie 1207 aromânii munteni au nimicit corpul de oaste al Tesalonicului iar conducătorul lor Bonifaciu de Montferrat şi-a pierdut viaţa , Ioniţă , profitînd de degringolada produsă şi de faptul că în ajutor apăruse un corp de oaste nord – dunărean , a incursionat în Regatul Salonicului şi a pregătit o ofensivă decisivă împotriva cetăţii Tessalonicului , unde garnizoana greco – latină era condusă de regina Maria de Ungaria .
Atacul nu s-a finalizat deaorece la 8 octombrie 1207 , Ioniţă cel Mare ,intrat în tradiţia populară Caloian , a fost asasinat de complotiştii conduşi de nepotul său Borilă , nepot de soră al marelui împărat . Astfel a dispărut unul dintre cei mai mari conducători politici şi militari din istoria poporului român .
IMPERIUL ROMÂNESC SUB IOAN ASAN AL II-LEA . Începutul secolului al XIII-lea s-a constituit în cei 11 ani de domnie al lui Borilă , într-o perioadă relativă de acalmie pe plan extern , neexistînd surse care să confirme că acesta , ajuns la tron prin uzurpare , ar fi avut evenimente militare excepţionale ca predecesorul său Ioniţă cel Mare . Statul intrase într-o perioadă de „linişte” , însă în 1210 , o rebeliune izbucnită la Vidin , ce avea la bază dorinţa legitimă a lui Ioan – Asan , nepotul lui Asan I , de a se urca pe tronul imperiului l-a determinat pe stăpînitorul de la Tîrnovo să ceară ajutorul unui corp expediţionar transilvan .
În ajutorul acestuia a sosit un corp condus de Ioachim de Sibiu format din români , saxoni , secui şi pecenegi (55) care i-au înfrînt pe rebeli undeva pe malurile rîului Ogost .Luptele au continuat sub zidurile Vidinului în care s-a intrat de către expediţionari şi care i-au predat cetatea lui Borilă .
După şapte ani de asediu ai Tîrnovolui , această cetate este cucerită în 1218 , şi se înscăunează Împărat al românilor şi bulgarilor Ioan – Asan al II-lea ale cărui prerogative se întindeau peste toată Moesia , o parte din Serbia cu Belgradul şi Nişul , Tracia cu Didymotichul şi Adrianopole , toată Macedonia şi întreaga Albanie pînă la portul Durazzo (56) .
Noul împărat a reuşit încă de la început să consolideze statul printr-o politică de alianţe inteligentă cu exteriorul . După ce s-a căsătorit cu fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea , Maria (57) , Imperiul latin , sub ameninţarea forţelor împăratului grec de la Tessalonic , Theodor Anghelos (1224 – 1230) , s-a reorientat către împăratul românilor şi bulgarilor , acesta din urmă alcătuind planul unei alianţe prin care oferea protecţie şi chiar regenţa sa minorului Balduin al II-lea care urma să devină împărat , promiţînd chiar pe fiica sa Elena de soţie acestuia din urmă . Într-o altă accepţie , fiica împăratului româno – bulgar a fost căsătorită cu fiul lui Ioan duca Batatze (Duka Vatatzes) împăratul grec din Niceea cu care iniţial a creat o alianţă cu asăneştii în vederea atacării Imperiului Latin (58) .
Împăratul grec de la Tessalonic a încălcat vechea alianţă cu Ioan – Asan al II-lea şi a declanşat un război împotriva acestuia pentru supremaţia asupra Balcanilor , însă la bătălia de la Klocotnitza din 1230 armata asăneştilor iese învingătoare şi grecul cade prizonier în urma unei încercuiri ceea ce determină colapsul imperiului tessalonician .Acest fapt a permis lui Ioan Asan al II-lea să pornească în incursiuni asupra Traciei , Macedoniei , Vlahiei Mari , Epirului , Albaniei , Adrianopolului , Didymoteichonului , Boleronului , Serresului , Pelagoniei , Ohridei , Bitoliei , Prosakosului , Prilaposului , Elbanonului şi a ţinuturilor înconjurătoare pînă aproape de Durres , asăneştii fiind singuri stăpîni peste greci , albanezi , bulgari şi sîrbi unde aveau o decizie imporatantă asupra acestei lumi . În culmea apogeului politico – militar Imperiul româno – bulgar coordona prin voinţa lui Ioan – Asan al II-lea întreg spaţiul balcanic unde avea un greu cuvînt de spus .
La Tîrnovo , în capitala imperiului , împăratul a ridicat ca semn al puterii sale Biserica celor 40 de Martiri , în care se consemnase că Ioan –Asan al II-lea era drept stăpînitor al tuturor ţărilor de la Adrianopol pînă la Dyrrahachium . Imperiul latin însemna prin voinţa românească doar Constantinopolul şi cîteva enclave în teritoriul balcanic .
În 1230 , profitînd de angajarea asăneştilor în luptele balcanice a declanşat acţiuni agresive la Dunăre (59) , în zona Porţilor de Fier iar prinţul moştenitor Bela a asediat Vidinul .
Neatîrnarea şi autocefalia bisericii locale pe care le obţinuse Ioan –Asan al II-lea faţă de Papă creează relaţii tensionate între cei doi ( 60) ceea ce determină pe suveranul pontif să-i ceară regelui Bela al IV-lea al Ungariei să pornească împotriva statului asăneştilor ceea ce nu se împlineşte deoarece regatul maghiar a fost împiedicat prin numeroasele năvăliri tătare din acea perioadă .
În 1241 moare Ioan – Asan al II-lea după o domnie de 23 de ani , lăsînd statul româno –bulgar la apogeul său politico – militar , împăratul lăsînd ca moştenitori mai mulţi copii .
La tron succede fiul său cel mai mare Căliman I (1241 – 1246 ) , cu o domnie scurtă de numai 5 ani deoarece este asasinat şi imediat îi urmează la tron fratele său Mihail (1241 – 1257) care este la rîndul său asasinat , după 11 ani de domnie , de vărul său care se urcă pe tron în 1257 sub numele de Căliman al II-lea şi dorind a o lua de soţie pe văduva lui Mihail pentru a-şi legitima într-un fel sau altul urcarea uzurpatoare pe tron , este ucis în acelaşi an de Ştefan Uroş , marele jupan al Serbiei , a cărui fiică era această văduvă a lui Mihail fostul împărat (61) .
Cu acesta se stinge practic dinastia asăneştilor care vreme de 72 de ani a avut un rol hotărîtor în politica balcanică şi care a afirmat pentru prima dată într-un stat independent elementul românesc .
Următorul conducător după Căliman al II-lea este un prinţ sîrb , nepotul direct al lui Stefan Nemanja , marele jupan şi întemeietor sîrb , pe care l-au ales cei din conducerea statului asănesc şi care s-a căsătorit cu o nepoată a lui Ioan Asan al II-lea pentru legitimarea coroanei româno – bulgare lăsate de predecesor . Acesta se numea , odată urcat la domnie Constantin Asan .
Ceea ce s-a produs ca fenomen politico – militar în sudul Dunării la sfîrşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea a fost afirmarea deplină a elementului românesc în istoria globală şi a deschis un drum bine conturat pentru ceea ce avea să se petreacă secole mai tîrziu în nordul Dunării , cu atât mai mult cu cât dinastia asăneştilor s-a bazat în mai toate acţiunile sale politice şi militare pe elementul românesc din nord , care aşa cum precizam a participat alături de fraţii lor din sud la constituirea şi apoi consolidarea unui stat feudal românesc în Balcani . Dacă idealurile bulgarilor ce se afirmaseră statal mai înainte coincideau pe deplin cu cele ale românilor din Balcani aceasta nu înseamnă că statul creat de asăneşti nu era românesc în condiţiile care puterea politică era deplină şi se afla în mîinile acestora .
S-au încercat tot felul de speculaţii cu privire la faptul că iniţial „centrul de putere” al poporului român a fost în sudul Dunării şi nu în nord unde s-a mutat după aceea dar se uită esenţialul şi anume aceea că românii din sud au fost mereu în colaborare cu cei din nord şi că fără prea mari pretenţii naţionale cei ce aveau aceeaşi origine daco – romană au reacţionat împreună împotriva altor elemente străine .
CONSIDERAŢII FINALE . Lupta românilor sud – dunăreni pentru libertate în faţa atîtor alte etnii s-a desfăşurat cu particularităţile sale faţă de celelalte popoare balcanice , în condiţiile în care aceasta nu era singulară . Principalul ajutor al asăneştilor l-au constituit pe lîngă aromâni , corpurile de soldaţi români din zona nord – dunăreană .Sîrbii au înţeles la un moment dat să se folosească de Regatul Ungariei în lupta lor .Sprijinită de românii nord – dunăreni puterea asăneştilor a constituit un veritabil suport al statalităţii în spaţiul carpato – danubiano – pontic .
Recunoaşterea de către papă a lui Ioniţă cel Mare drept împărat al românilor şi al bulgarilor şi faptul că acesta a fost încoronat direct de reprezentantul papal reprezintă „şansa” pe care poporul român l-a avut de a deţine o coroană regală autohtonă prin acordare de Biserica Apostolică Romană .
Tot Ioniţă cel Mare sau Caloian aşa cum a intrat în tradiţia românească şi recunoaşterea sa ca împărat (imperator) au generat pentru simbolistica românească a domniilor pămîntene nord – dunărene particula „Io” , centrul de putere , unsul lui Dumnezeu , aşa cum Ioniţă a fost uns de divinitate prin trimisul său papa . Secole de-a rîndul domnii din ţările româneşti carpato – danubiano – pontice au mărturisit prin urcarea sa la tron apartenenţa de neamul împăratului român titularizîndu-se cu formula „IO…..mare voievod şi domn…”
Caloianul fiind un om de lut care se aruncă în apă sau se îngroapă în pămînt pe timp de secetă ca să aducă ploaia reprezintă cel mai bine ideea pămînteanului uns de divinitate iar trimiterea sa pe apă sau îngroparea care ambele reprezintă simboluri ale morţii nu înseamnă foarte clar uciderea împăratului român ?
Campaniile dese pe care asăneştii le-au purtat de-a lungul celor 72 de ani de afirmare românească statală , victoiile numeroase obţinute de aceştia ,au impus la nivel global , atât în Balcani cât şi în vestul Europei , pe români ca fiind soldaţi de temut .
Rezistenţa asăneştilor împotriva atîtor forţe externe – Imperiul bizantin şi apoi latin , Imperiul de la Tessalonic , regatul Ungariei , campaniile militare susţinute de victorii , echilibrarea relaţiilor internaţionale ale epocii la nivelul întregii zone balcanice ,au probat temeinicia şi vigoarea organizării statale româneşti ceea ce reprezintă pe deplin stadiul evoluţiei societăţii feudale şi implicit al etniei de origine daco – romană .
Vîrful de formă al politicii româneşti sud – dunărene statul creat de asăneşti reprezintă dintr-un anumit punct de vedere modelul medievalităţii din spaţiul nord – dunărean , ştiut fiind că papalitatea recunoscuse lui Ioniţă şi implicit tuturor asăneştilor originea lor romană (62).
PAGINI DIN ISTORIA AROMÂNILOR 1
Procesul de formare al poporului român şi al limbii române este îndeobşte cunoscut , acesta începînd de la cucerirea geto-dacilor din sudul Dunării şi ulterior a celor din nord prin cele două războaie dacice finalizate prin cucerirea Daciei Felix , de aceea nu vom insista asupra acestui aspect şi a faptului că geto-dacii locuiau ambele maluri ale Dunării , aşa cum dealtfel ne-am referit în capitolele precedente cînd vorbeam de răspîndirea aromânilor în Balcani.
Trebuie remarcat că acest proces ( 1 ) care a durat cîteva secole s-a fracturat odată cu venirea slavilor care iniţial au fost antrenaţi în migraţia lor de mişcările de populaţii produse de acţiunile avare , iniţial , ce au antrenat grupuri de triburi slave , consemnate de izvoarele vremii sub numele de anţi sau slavini . Afirmăm acest lucru în condiţiile în care , la un moment dat , procesul de romanizare a continuat separat şi distinct în sudul Dunării decât cel care s-a desfăşurat în nord , fenomenul de scindare petrecîndu-se în timp datorită în principal migraţiilor .
Slavii iniţial au avut două direcţii în campaniile de incursiune asupra spaţiului carpato-danubiano-pontic , una pornind din teritoriile situate la nord şi apoi pe valea Siretului iar cea de-a doua pornind de la teritoriile răsăritene ale Nistrului şi apoi pe ruta Prut la care au urmat cursurile inferioare ale Prutului , Bîrladului şi Siretului către Cîmpia Română ,ambele avînd ca alternativă finală sudul Dunării . Aceste incursiuni au ţinut pînă la mijlocul secolului al VI-lea d.H. populaţia locală de pe ambele maluri ale fluviului în stare de conflict permanent deoarece campaniile aveau un real caracter violent şi distructiv ( 2 ).Ţinta finală a acestor raiduri devastatoare erau totuşi , aşa cum istoria avea să demonstreze mai tîrziu , teritoriul sudic al Dunării care în acea perioadă se afla sub deplina stăpînire şi dominaţie a Imperiului Bizantin.
Pentru soarta porului român incursiunile slave au avut un rol decisiv deoarece către cel de-al treile sfert de veac VI Imperiul Bizantin a scăzut vizibil în capacitatea de respingere a migratorilor şi mai ales a slavilor în zona Dunării de Jos .( 3 ) , capacitatea de apărare diminuîndu-se într-un ritm rapid şi datorită deselor incursiuni care reîntorceau de fiecare dată , iniţial , pe slavi în zona de la est de Nistru .Cu timpul aceştia s-au aşezat succesiv în zona limesului danubian care la începutul secolului al VII-lea se prăbuşise cu tot şirul de fortificaţii bizantine care existau acolo .
Sedentarizarea populaţiei slave a condus în mod cu totul inevitabil la retragerea din teritoriile de cîmpie ale localnicilor (4) către zone care le confereau protecţie naturală însă acest fenomen nu trebuie tratat ca o „vidare” a teritoriilor ci doar ca o măsură de protecţie a unei părţi a populaţiei băştinaşe (5).
Pentru configuraţia politică medievală a Peninsulei Balcanice hotărîtor a fost secolul al VII-lea deoarece încă de la mijlocul acestui secol şi-au făcut aparişia bulgarii . Marea uniune a triburilor bulgare de pe Volga a intrat într-un proces de dezmembrare treptată , accentuat şi de atacurile chazarilor , şi , drept consecinţă , o parte a triburilor bulgare sub conducerea lui Asparuch sau Isperich au început pe parcursul cîtorva decenii să migreze , să incursioneze , apoi să se sedentarizeze la sudul Dunării . Luptele pe care aceştia le-au avut cu bizantinii i-au determinat pe cei din urmă să încheie pace şi să recunoască astfel existenţa unui alt element etnic în nordul Peninsulei Balcanice (6) .
Astfel un sud al Dunării tot mai „suprapoluat”, cu două populaţii distincte ca slavii şi apoi bulgarii au determinat acutizarea fenomenului de retragere a localnicilor în faţa barbarilor către zonele de deal şi de munte , mai putin dense ca populaţie dar şi mai sigure ca fortăreţe naturale , şi, întrucît Dunărea constituia un obstacol sever , zona sudică a fost cea mai indicată , respectiv , Munţii HAEMUS ( Balcani ) , în părţile sale nordice iniţial (7) .
De aici începe fenomenul evoluţiei separate a daco – romanilor porniţi evident de atîtea secole pe ireversibilul făgaş al simbiozei , în zona sudică , a Balcanilor , a Munţilor Haemus , către finalul procesului de romanizare , în secolele VI – VII d.H. , ceea ce în timp a creat diferenţe între segmentul nordic şi cel sudic ale aceluiaşi popor român .
Aşa apar în context istorico – spaţial aromânii (8) .
Descoperirile arheologice din zona Cîmpiei Române şi a Silistrei atestă fără doar şi poate faptul că slavii din nordul Dunării care au rămas în număr foarte mic au fost asimilaţi de poporul român în formare , pe cînd cei din sud , care s-au deplasat succesiv , formînd o masă compactă dar şi extrem de numeroasă în comparaţie cu nordul , au determinat ca elementul românesc să se disloce treptat .
Dacă cea mai mare parte , aromânii , s-au mutat treptat în zona Munţilor Haemus şi în peisajul montan al Macedoniei , de unde au denumirea de macedo-români , alte două părţi , mult reduse ca număr , s-au mutat şi apoi sedentarizat în zona Peninsulei Istria , de unde şi denumirea de istro – români şi în zona Moglene ( Meglenei ) de unde au fost cunoscuţi drept megleno – români sau megleniţi ( 9 ) .
Interesant este fenomenul de contact al slavilor cu preromânii : la nord au fost asimilaţi şi de aici cuvintele slave din limba română în dialect daco-român împreună cu alte situaţii psiho-comportamentale care au determinat evoluţia distinctă a nord – dunărenilor , şi , pe de altă parte dislocări masive de populaţii preromâneşti , în secolele al VI – VII – lea în cele trei zone blacanice din nord , mai sus –amintite . Lingviştii şi istoricii dimpreună consideră că fenomenul din nordul Dunării prin care slavii au fost asimilaţi se datorează numărului mare al populaţiei autohtone dar şi superiorităţii acesteia peste care îşi pusese amprenta organizarea administrativă şi militară recunoscută a romanilor cuceritori şi a veteranilor rămaşi după retragerea aureliană cu cele două etape succesive ale sale (10).
Să fie populaţia din sud asimilată de migratori ? Nicidecum . Acelaşi nivel de dezvoltare aveau şi cei din sud la venirea slavilor , existau ca o mare masă sudică dar şi compactă însă migratorii formînd la sudul Dunării un platou dens , compact şi numeros ca populaţie au determinat daco – romanii , sensibil totuşi mai puţini , să caute zone aproape nelocuite pe sectoarele de altitudine ale munţilor.
Odată cu venirea bulgarilor sub Asparich pe tot frontul limesului danubian şi suprapunîndu – se peste slavi de care apoi au fost înghiţiţi prin asimilare , bulgarii păstrînd pentru poporul nou format doar numele de vechi „cuceritori”, problema masei daco-romane a fost tranşată definitiv întrucît aceştia au rămas definitiv în teritoriile de retragere . Că populaţia din sud avea o cultură superioară o demonstrează din plin organizarea ulterioară de peste cîteva secole a Imperiului româno – bulgar în care trebuie afirmat că dinastia conducătoare a statului asăneştilor era pur românească , în organizare românii incluzînd şi pe bulgari pentru apărarea libertăţilor celor din urmă (11) .
Trebuie remarcat astfel „miracolul” românesc care s-a păstrat nealterat sub atîtea valuri de cotropitori migratori în condiţiile în care Imperiul Bizantin din acea perioadă cedase asalturilor continue şi diverse ale acestor populaţii asiatice pe tot sectorul Dunării . Impactul bizantinilor pentru românii din sudul Dunării este benefic sub aspectul atestării acestei populaţii şi în sud atât înainte de venirea slavilor cât şi după sedentarizarea lor , de cronicarii şi istoricii bizantini ai imperiului şi nu numai . Mauricius , în opera sa Strategikon , Teofilactus Simocatta , Theophanes Confessor , ultimul menţionînd în contextul narării luptelor cu avarii ale bizantinilor folosirea într-o unitate bizantină a expresiei deja celebră „ TORNA , TORNA , FRATRE” – întoarce-te , întoarce-te , frate – care constituie o probă incontestabilă pentru individualizarea limbii române în sud.
Constantin Porfirogenetul are de asemenea importanţă pentru aromâni , încă de la apariţia lor ca etnie distinctă , deoarece face referiri exacte la perioada cînd migratorii au trecut Dunărea sub domnia lui Constantin Pogonatul pentru ca apoi odată cu recunoaşterea acestora de Bizanţ teritoriile din sud să se împartă . Astfel vechea Thema Tracia a devenit divizată în trei unităţi separate Bulgaria , Istros şi Haemus cunoscută mai tîrziu ca Paristrion sau Paradounavon unde se desfăşurau aceleaşi procese de organizare ca la nivelul întregului spaţiu românesc , lesne de cunoscut că teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră – Dobrogea – era considerat ca şi sudic fiind la dreapta fluviului (12) .
Descoperirile arheologice (13) atestă continuarea vieţii româneşti pe ambele maluri ale Dunării ceea ce înseamnă că la sedentarizarea populaţiilor migratoare în sud au existat enclave româneşti , care însă odată cu trecerea timpului au fost asimilate de populaţiile slave şi astfel în nordul balcanic au rămas doar cele trei insule româneşti .
Un aspect care trebuie evidenţiat pentru sublinierea continuităţii româneşti la sud de Dunăre este şi faptul că în anumite zone din Macedonia ,Haemus , Istria , Meglenia cele mai multe dintre localităţi au păstrat vechile denumiri fapt care atestă că acestea au fost locuite de daco – romani , în teritoriile unde s-au stabilit migratorii fiind schimbate structural vechile denumiri latine cu altele noi de origine slavă (14) .
Românitatea sud – dunăreană a continuat să se dezvolte ca mod de organizare şi să se consolideze şi mai tîrziu către secolul X cînd au existat şi alte migraţii ale populaţiilor asiatice – pecenegii , uzii , cumanii dezvoltate pe fondul în care la nivel balcanic Imperiul Bizantin se străduia să reprime formaţiunea politică bulgară recent închegată , în condiţiile în care Dunărea a rămas aceeaşi mare arteră de circulaţie europeană iar gurile fluviului erau încă stăpînite de bizantini.
Despre apariţia distinctă a segmentului românesc în nordul balcanic vorbeşte şi Viaţa Sf. Dumitru din Tesalonic , la începuturile secolului al IX – lea , în care se individualizează aromâna ca „limba de la noi „ şi Cedrenus , cronicarul , care referindu-se la luptele dintre căpeteniile bulgare indică în Macedonia locul numit „Stejarii frumoşi” situat între Castoria şi Prespa şi a unor valahi nomazi care în acel loc se aflau la ei acasă (15).
Cedrenus face referire de asemenea atât la o trecătoare numită „Cîmpulung” , evident în limba română dar şi a expresiei „vgiţi , vine împăratul” în care trebuie remarcat „vgiţi” – fugiţi , undeva forma latinizată a cuvîntului românesc . Tocmai de aceea atunci cînd ne-am referit la aromâni şi la dislocarea acestui element de la sudul Dunării în Munţii Balcani , separat de elementul slav , nu am pomenit de asimilare – asimilat – asimilator deoarece contactul restului de populaţie dislocată a fost unul de respingere ceea ce relevă şi profundul caracter latin al toponimelor dar şi al limbii ca în exemplul anterior.
Împăratul Vasile al II-lea după reuşita sa împotriva bulgarilor , pe care i-a supus , creează în anul 1019 organizarea bisericească a bulgarilor , însă tot în acest răstimp a numit şi un arhiepiscop la Ohrida dorind prin hrisovul pe care l-a emis ca „valahii din întreaga Bulgarie” să i se supună acestuia iar Anna Comnena ,cunoscuta biografă a lui Alexios I Comnenul (1081-1118) şi fiica acestui împărat se referă clar la valahul Pudilas şi la faptul că aceştia , valahii , cunoşteau foarte bine cărările Munţilor Balcani în care locuiau făcînd pe călăuzele (16) .
De remarcat deasemenea că se fac referiri de către călătorii străini sau cronicarii vremii despre faptul că regiuni întregi locuite de aromâni peste munţii Balcanilor se numeau VALAHIA , de unde şi originea locuitorilor acestor teritorii , alţii , călătorul evreu Veniamin din Tudela , Cantacuzen , Henric administratorul Imperiului Latin din Constantinopole , Nicetas Choniates sau chiar Kekaumenos relevă direct existenţa valahilor în Tesalia ca locuitori ageri ai munţilor şi de asemenea de temut , locuitori valahi ai Muntelui Rodop şi despre faptul că aromânii locuiesc marea majoritate în munţi dincolo de Adrianopole , personaje pitoreşti într-un fel valahii deoarece ei cunosc pe dinafară cărările munţilor peste care trec cu uşurinţă , evitînd lupta directă , preferînd să locuiască în luna aprilie pe cele mai înalte culmi ale munţilor care sunt şi cele mai reci – toate aceste afirmaţii fiind pe rînd făcute de fiecare dintre cei menţionaţi (17).
La venirea slavilor proto-românii aveau aceleaşi forme de organizare atât în sudul cât şi în nordul flancului danubian ripostînd expediţiilor de jaf ale migratorilor prin „miliţiile” proprii întrucît nu existau forme de organizare ample care să dureze , administraţia , organizarea , conducerea forturilor de pe unul şi de pe celălalt mal al fluviului făcîndu-se de oamenii numiţi de Imperiul Bizantin. Conjunctura politico – strategică a Balcanilor – de la începutul afirmării aromânilor , relativa insecuritate şi incontinuitate a puterii bizantine , adăpostul teritoriilor din platourile muntoase ale Pindului , Balcanilor cu zonele înalte de lîngă Kosovo sau Tesalia au permis aromânilor să se organizeze rapid în formaţiuni excepţionale la nivelul autodeterminării , mult mai repede decât în nordul Dunării . Dealtfel trebuie remarcat că Imperiul Asăneştilor apare relativ devreme în istoria românilor , la sud .
S-a încercat prin teoria „vidului” să se supraliciteze teritoriul şi continuitatea daco-romanilor la nord dar şi la sudul Dunării unde se precizează în accepţiunea promotorilor acestei teorii pseudo-stiinţifice că teritoriile au fost libere de populaţie la venirea migratorilor (18). Întreg arsenalul documentaristic şi arheologic demonstrează contrariul şi nu merită să detaliem acest subiect dar trebuie să se reţină că sursele documentare menţionate anterior nu numai că se referă la apariţia aromânilor în istoria Balcanilor dar vorbesc direct şi de afirmarea acestora în diferite împrejurări , cîteodată aliaţi ai bizantinilor dar şi de multe ori pe poziţii antagoniste dacă nu chiar belicoase .
Numiţi generic aromâni pentru că sunt cei mai mulţi şi au rezistat în număr mare de-a lungul veacurilor în Balcani , din populaţia daco-romană care ocupa teritoriile întinse ale Munţilor Balcani nu au mai rămas decât un grup restrîns în sud –vestul Bulgariei de astăzi şi aceia sunt Românii Megleniţi – Meglenoromânii iar din cei care se întindeau odinioară peste o mare parte a Croaţei şi Dalmaţiei sub numele grecesc de Mavrovlahi sau Morlaci ( Românii Negri ) au rămas cîteva sate în Peninsula Istria şi aceştia sunt istro-românii . Dacă este să vorbim numai şi numai de aromâni ceea ce practic ar însemna doar o parte din reperele ansamblului românilor sudici trebuie precizat că aceştia locuiesc în Macedonia , Tesalia şi Munţii Pindului (19) .
Dacă meglenoromânii sunt actualmente foarte puţini se pare că odată cu cel de-al doilea război mondial istro - românii au dispărut definitiv , singurul element conturat fiind aromânii.
Trebuie remarcat că acest proces ( 1 ) care a durat cîteva secole s-a fracturat odată cu venirea slavilor care iniţial au fost antrenaţi în migraţia lor de mişcările de populaţii produse de acţiunile avare , iniţial , ce au antrenat grupuri de triburi slave , consemnate de izvoarele vremii sub numele de anţi sau slavini . Afirmăm acest lucru în condiţiile în care , la un moment dat , procesul de romanizare a continuat separat şi distinct în sudul Dunării decât cel care s-a desfăşurat în nord , fenomenul de scindare petrecîndu-se în timp datorită în principal migraţiilor .
Slavii iniţial au avut două direcţii în campaniile de incursiune asupra spaţiului carpato-danubiano-pontic , una pornind din teritoriile situate la nord şi apoi pe valea Siretului iar cea de-a doua pornind de la teritoriile răsăritene ale Nistrului şi apoi pe ruta Prut la care au urmat cursurile inferioare ale Prutului , Bîrladului şi Siretului către Cîmpia Română ,ambele avînd ca alternativă finală sudul Dunării . Aceste incursiuni au ţinut pînă la mijlocul secolului al VI-lea d.H. populaţia locală de pe ambele maluri ale fluviului în stare de conflict permanent deoarece campaniile aveau un real caracter violent şi distructiv ( 2 ).Ţinta finală a acestor raiduri devastatoare erau totuşi , aşa cum istoria avea să demonstreze mai tîrziu , teritoriul sudic al Dunării care în acea perioadă se afla sub deplina stăpînire şi dominaţie a Imperiului Bizantin.
Pentru soarta porului român incursiunile slave au avut un rol decisiv deoarece către cel de-al treile sfert de veac VI Imperiul Bizantin a scăzut vizibil în capacitatea de respingere a migratorilor şi mai ales a slavilor în zona Dunării de Jos .( 3 ) , capacitatea de apărare diminuîndu-se într-un ritm rapid şi datorită deselor incursiuni care reîntorceau de fiecare dată , iniţial , pe slavi în zona de la est de Nistru .Cu timpul aceştia s-au aşezat succesiv în zona limesului danubian care la începutul secolului al VII-lea se prăbuşise cu tot şirul de fortificaţii bizantine care existau acolo .
Sedentarizarea populaţiei slave a condus în mod cu totul inevitabil la retragerea din teritoriile de cîmpie ale localnicilor (4) către zone care le confereau protecţie naturală însă acest fenomen nu trebuie tratat ca o „vidare” a teritoriilor ci doar ca o măsură de protecţie a unei părţi a populaţiei băştinaşe (5).
Pentru configuraţia politică medievală a Peninsulei Balcanice hotărîtor a fost secolul al VII-lea deoarece încă de la mijlocul acestui secol şi-au făcut aparişia bulgarii . Marea uniune a triburilor bulgare de pe Volga a intrat într-un proces de dezmembrare treptată , accentuat şi de atacurile chazarilor , şi , drept consecinţă , o parte a triburilor bulgare sub conducerea lui Asparuch sau Isperich au început pe parcursul cîtorva decenii să migreze , să incursioneze , apoi să se sedentarizeze la sudul Dunării . Luptele pe care aceştia le-au avut cu bizantinii i-au determinat pe cei din urmă să încheie pace şi să recunoască astfel existenţa unui alt element etnic în nordul Peninsulei Balcanice (6) .
Astfel un sud al Dunării tot mai „suprapoluat”, cu două populaţii distincte ca slavii şi apoi bulgarii au determinat acutizarea fenomenului de retragere a localnicilor în faţa barbarilor către zonele de deal şi de munte , mai putin dense ca populaţie dar şi mai sigure ca fortăreţe naturale , şi, întrucît Dunărea constituia un obstacol sever , zona sudică a fost cea mai indicată , respectiv , Munţii HAEMUS ( Balcani ) , în părţile sale nordice iniţial (7) .
De aici începe fenomenul evoluţiei separate a daco – romanilor porniţi evident de atîtea secole pe ireversibilul făgaş al simbiozei , în zona sudică , a Balcanilor , a Munţilor Haemus , către finalul procesului de romanizare , în secolele VI – VII d.H. , ceea ce în timp a creat diferenţe între segmentul nordic şi cel sudic ale aceluiaşi popor român .
Aşa apar în context istorico – spaţial aromânii (8) .
Descoperirile arheologice din zona Cîmpiei Române şi a Silistrei atestă fără doar şi poate faptul că slavii din nordul Dunării care au rămas în număr foarte mic au fost asimilaţi de poporul român în formare , pe cînd cei din sud , care s-au deplasat succesiv , formînd o masă compactă dar şi extrem de numeroasă în comparaţie cu nordul , au determinat ca elementul românesc să se disloce treptat .
Dacă cea mai mare parte , aromânii , s-au mutat treptat în zona Munţilor Haemus şi în peisajul montan al Macedoniei , de unde au denumirea de macedo-români , alte două părţi , mult reduse ca număr , s-au mutat şi apoi sedentarizat în zona Peninsulei Istria , de unde şi denumirea de istro – români şi în zona Moglene ( Meglenei ) de unde au fost cunoscuţi drept megleno – români sau megleniţi ( 9 ) .
Interesant este fenomenul de contact al slavilor cu preromânii : la nord au fost asimilaţi şi de aici cuvintele slave din limba română în dialect daco-român împreună cu alte situaţii psiho-comportamentale care au determinat evoluţia distinctă a nord – dunărenilor , şi , pe de altă parte dislocări masive de populaţii preromâneşti , în secolele al VI – VII – lea în cele trei zone blacanice din nord , mai sus –amintite . Lingviştii şi istoricii dimpreună consideră că fenomenul din nordul Dunării prin care slavii au fost asimilaţi se datorează numărului mare al populaţiei autohtone dar şi superiorităţii acesteia peste care îşi pusese amprenta organizarea administrativă şi militară recunoscută a romanilor cuceritori şi a veteranilor rămaşi după retragerea aureliană cu cele două etape succesive ale sale (10).
Să fie populaţia din sud asimilată de migratori ? Nicidecum . Acelaşi nivel de dezvoltare aveau şi cei din sud la venirea slavilor , existau ca o mare masă sudică dar şi compactă însă migratorii formînd la sudul Dunării un platou dens , compact şi numeros ca populaţie au determinat daco – romanii , sensibil totuşi mai puţini , să caute zone aproape nelocuite pe sectoarele de altitudine ale munţilor.
Odată cu venirea bulgarilor sub Asparich pe tot frontul limesului danubian şi suprapunîndu – se peste slavi de care apoi au fost înghiţiţi prin asimilare , bulgarii păstrînd pentru poporul nou format doar numele de vechi „cuceritori”, problema masei daco-romane a fost tranşată definitiv întrucît aceştia au rămas definitiv în teritoriile de retragere . Că populaţia din sud avea o cultură superioară o demonstrează din plin organizarea ulterioară de peste cîteva secole a Imperiului româno – bulgar în care trebuie afirmat că dinastia conducătoare a statului asăneştilor era pur românească , în organizare românii incluzînd şi pe bulgari pentru apărarea libertăţilor celor din urmă (11) .
Trebuie remarcat astfel „miracolul” românesc care s-a păstrat nealterat sub atîtea valuri de cotropitori migratori în condiţiile în care Imperiul Bizantin din acea perioadă cedase asalturilor continue şi diverse ale acestor populaţii asiatice pe tot sectorul Dunării . Impactul bizantinilor pentru românii din sudul Dunării este benefic sub aspectul atestării acestei populaţii şi în sud atât înainte de venirea slavilor cât şi după sedentarizarea lor , de cronicarii şi istoricii bizantini ai imperiului şi nu numai . Mauricius , în opera sa Strategikon , Teofilactus Simocatta , Theophanes Confessor , ultimul menţionînd în contextul narării luptelor cu avarii ale bizantinilor folosirea într-o unitate bizantină a expresiei deja celebră „ TORNA , TORNA , FRATRE” – întoarce-te , întoarce-te , frate – care constituie o probă incontestabilă pentru individualizarea limbii române în sud.
Constantin Porfirogenetul are de asemenea importanţă pentru aromâni , încă de la apariţia lor ca etnie distinctă , deoarece face referiri exacte la perioada cînd migratorii au trecut Dunărea sub domnia lui Constantin Pogonatul pentru ca apoi odată cu recunoaşterea acestora de Bizanţ teritoriile din sud să se împartă . Astfel vechea Thema Tracia a devenit divizată în trei unităţi separate Bulgaria , Istros şi Haemus cunoscută mai tîrziu ca Paristrion sau Paradounavon unde se desfăşurau aceleaşi procese de organizare ca la nivelul întregului spaţiu românesc , lesne de cunoscut că teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră – Dobrogea – era considerat ca şi sudic fiind la dreapta fluviului (12) .
Descoperirile arheologice (13) atestă continuarea vieţii româneşti pe ambele maluri ale Dunării ceea ce înseamnă că la sedentarizarea populaţiilor migratoare în sud au existat enclave româneşti , care însă odată cu trecerea timpului au fost asimilate de populaţiile slave şi astfel în nordul balcanic au rămas doar cele trei insule româneşti .
Un aspect care trebuie evidenţiat pentru sublinierea continuităţii româneşti la sud de Dunăre este şi faptul că în anumite zone din Macedonia ,Haemus , Istria , Meglenia cele mai multe dintre localităţi au păstrat vechile denumiri fapt care atestă că acestea au fost locuite de daco – romani , în teritoriile unde s-au stabilit migratorii fiind schimbate structural vechile denumiri latine cu altele noi de origine slavă (14) .
Românitatea sud – dunăreană a continuat să se dezvolte ca mod de organizare şi să se consolideze şi mai tîrziu către secolul X cînd au existat şi alte migraţii ale populaţiilor asiatice – pecenegii , uzii , cumanii dezvoltate pe fondul în care la nivel balcanic Imperiul Bizantin se străduia să reprime formaţiunea politică bulgară recent închegată , în condiţiile în care Dunărea a rămas aceeaşi mare arteră de circulaţie europeană iar gurile fluviului erau încă stăpînite de bizantini.
Despre apariţia distinctă a segmentului românesc în nordul balcanic vorbeşte şi Viaţa Sf. Dumitru din Tesalonic , la începuturile secolului al IX – lea , în care se individualizează aromâna ca „limba de la noi „ şi Cedrenus , cronicarul , care referindu-se la luptele dintre căpeteniile bulgare indică în Macedonia locul numit „Stejarii frumoşi” situat între Castoria şi Prespa şi a unor valahi nomazi care în acel loc se aflau la ei acasă (15).
Cedrenus face referire de asemenea atât la o trecătoare numită „Cîmpulung” , evident în limba română dar şi a expresiei „vgiţi , vine împăratul” în care trebuie remarcat „vgiţi” – fugiţi , undeva forma latinizată a cuvîntului românesc . Tocmai de aceea atunci cînd ne-am referit la aromâni şi la dislocarea acestui element de la sudul Dunării în Munţii Balcani , separat de elementul slav , nu am pomenit de asimilare – asimilat – asimilator deoarece contactul restului de populaţie dislocată a fost unul de respingere ceea ce relevă şi profundul caracter latin al toponimelor dar şi al limbii ca în exemplul anterior.
Împăratul Vasile al II-lea după reuşita sa împotriva bulgarilor , pe care i-a supus , creează în anul 1019 organizarea bisericească a bulgarilor , însă tot în acest răstimp a numit şi un arhiepiscop la Ohrida dorind prin hrisovul pe care l-a emis ca „valahii din întreaga Bulgarie” să i se supună acestuia iar Anna Comnena ,cunoscuta biografă a lui Alexios I Comnenul (1081-1118) şi fiica acestui împărat se referă clar la valahul Pudilas şi la faptul că aceştia , valahii , cunoşteau foarte bine cărările Munţilor Balcani în care locuiau făcînd pe călăuzele (16) .
De remarcat deasemenea că se fac referiri de către călătorii străini sau cronicarii vremii despre faptul că regiuni întregi locuite de aromâni peste munţii Balcanilor se numeau VALAHIA , de unde şi originea locuitorilor acestor teritorii , alţii , călătorul evreu Veniamin din Tudela , Cantacuzen , Henric administratorul Imperiului Latin din Constantinopole , Nicetas Choniates sau chiar Kekaumenos relevă direct existenţa valahilor în Tesalia ca locuitori ageri ai munţilor şi de asemenea de temut , locuitori valahi ai Muntelui Rodop şi despre faptul că aromânii locuiesc marea majoritate în munţi dincolo de Adrianopole , personaje pitoreşti într-un fel valahii deoarece ei cunosc pe dinafară cărările munţilor peste care trec cu uşurinţă , evitînd lupta directă , preferînd să locuiască în luna aprilie pe cele mai înalte culmi ale munţilor care sunt şi cele mai reci – toate aceste afirmaţii fiind pe rînd făcute de fiecare dintre cei menţionaţi (17).
La venirea slavilor proto-românii aveau aceleaşi forme de organizare atât în sudul cât şi în nordul flancului danubian ripostînd expediţiilor de jaf ale migratorilor prin „miliţiile” proprii întrucît nu existau forme de organizare ample care să dureze , administraţia , organizarea , conducerea forturilor de pe unul şi de pe celălalt mal al fluviului făcîndu-se de oamenii numiţi de Imperiul Bizantin. Conjunctura politico – strategică a Balcanilor – de la începutul afirmării aromânilor , relativa insecuritate şi incontinuitate a puterii bizantine , adăpostul teritoriilor din platourile muntoase ale Pindului , Balcanilor cu zonele înalte de lîngă Kosovo sau Tesalia au permis aromânilor să se organizeze rapid în formaţiuni excepţionale la nivelul autodeterminării , mult mai repede decât în nordul Dunării . Dealtfel trebuie remarcat că Imperiul Asăneştilor apare relativ devreme în istoria românilor , la sud .
S-a încercat prin teoria „vidului” să se supraliciteze teritoriul şi continuitatea daco-romanilor la nord dar şi la sudul Dunării unde se precizează în accepţiunea promotorilor acestei teorii pseudo-stiinţifice că teritoriile au fost libere de populaţie la venirea migratorilor (18). Întreg arsenalul documentaristic şi arheologic demonstrează contrariul şi nu merită să detaliem acest subiect dar trebuie să se reţină că sursele documentare menţionate anterior nu numai că se referă la apariţia aromânilor în istoria Balcanilor dar vorbesc direct şi de afirmarea acestora în diferite împrejurări , cîteodată aliaţi ai bizantinilor dar şi de multe ori pe poziţii antagoniste dacă nu chiar belicoase .
Numiţi generic aromâni pentru că sunt cei mai mulţi şi au rezistat în număr mare de-a lungul veacurilor în Balcani , din populaţia daco-romană care ocupa teritoriile întinse ale Munţilor Balcani nu au mai rămas decât un grup restrîns în sud –vestul Bulgariei de astăzi şi aceia sunt Românii Megleniţi – Meglenoromânii iar din cei care se întindeau odinioară peste o mare parte a Croaţei şi Dalmaţiei sub numele grecesc de Mavrovlahi sau Morlaci ( Românii Negri ) au rămas cîteva sate în Peninsula Istria şi aceştia sunt istro-românii . Dacă este să vorbim numai şi numai de aromâni ceea ce practic ar însemna doar o parte din reperele ansamblului românilor sudici trebuie precizat că aceştia locuiesc în Macedonia , Tesalia şi Munţii Pindului (19) .
Dacă meglenoromânii sunt actualmente foarte puţini se pare că odată cu cel de-al doilea război mondial istro - românii au dispărut definitiv , singurul element conturat fiind aromânii.
Portul aromânilor
Păstorul aromân , aşa cum desprindem din diverse surse era robust , bine făcut , de talie mijlocie , puţin cam brun la faţă . Avea trăsături regulate , ochii negri şi privirea foarte ageră . Cu toate că la prima vedere un păstor macedoromân pare firav acesta poate dezvolta forţe nebănuite şi dealtfel trebuie precizat că timp îndelungat aceştia au fost consideraţi în Balcani unii dintre bărbaţii aprigi nu de puţine ori haiducii aromâni intrînd în legenda balcanică alături de personaje ale grecilor , albanezilor sau bulgarilor .
Femeile aromâne sunt mărunte şi în genere delicate , cu o faţă lunguiaţă şi o expresie plăcută a feţei , remarcate fiind de călătorii străini acelea din Moscopole , care probabil în mediul lor urban păreau de departe nu atât frumoase cât mai degrabă elegante .
Femeile fărşeroţilor şi nu numai aveau obiceiul să se tatueze pe faţă şi pe frunte cu cîte o cruce acest lucru făcîndu-se adesea pentru a se deosebi de albanezii care trecuseră la mahomedanism iar în zona Turciei europene de însăşi mahomedani astfel că în perioada modernă doar femeile bătrîne ale cipanilor , care sunt recunoscuţi a fi mai conservatori aveau aceste semne , probabil urme ale trecerii lor prin teritoriile sudice ale Balcanilor.
Există şi o altă părere în acest sens şi anume aceea că respectivele obiceiuri de tatuare a feţei a fost moştenit de la traci care parcă sunt mai prezenţi în Balcani.
Pe lîngă macedoromâni mai erau şi meglenoromânii care în linii mari aveau aceeaşi înfăţişare ca primii însă cu mici excepţii în sensul că locuitorii Megleniei aveau o faţă de culoare blond închisă , iar pomeţii obrajilor puţin ridicaţi ceea ce lă dă un aspect puţin cam asiatic . Legîndu-se de această trăsătură a meglenoromânilor mulţi istorici nu tocmai bine intenţionaţi au încercat să găsească origini pecenege acestora motivat de aceea că în trecut în regiunea de astăzi a Mogleniei au venit în trecut pecenegii , fapt adevărat dealtfel , însă nu trebuie uitat că la venirea zonă meglenoromânii erau spre sfîrşitul procesului de romanizare asimilînd populaţiile migratoare ştiut fiind că acestea erau inferioare comportamental şi spiritual.
În zilele de sărbătoare toţi aromânii coborau din munţi în oraşele şi satele din apropiere , la tîrgurile care se ţineau în acele zile , pentru a-şi vinde produsele animaliere şi astfel în masa de oameni care se forma aromânii se distingeau uşor şi aceasta datorită mobilităţii lor , figurii dezgheţate , straielor albe contrar celorlalţi ţărani ca de exemplu albanezii.
O caracteristică a portului aromânilor este şi aceea că el nu se aseamănă cu cel al altor popoare balcanice chiar dacă la prima vedere pot apărea elemente împrumutate. Îmbrăcămintea aromânilor este foarte simplă din punct de vedere coloristic , în portul acestora existînd doar două culori contrastante respectiv alb şi negru. Astfel , ca individualitate , păstorii fărşeroţi se deosebeau de restul păstorilor care transhumau Balcanii prin costumaţia lor simplă şi originală .
Bărbaţii poartă pe cap o căciulă de formă cilindrică , făcută din piele de oaie . Pe corp purtau o cămaşă de pînză lungă numită „fustanelă” datorită lungimii ei care ajungea pînă la genunchi iar pe picioare iţari din pînză subţire . Peste cămaşă se purta un fel de fermerea fără mîneci care diferă ca motiv de la o tulpină la alta iar peste fermerea era o tunică de culoare albă sau neagră , pînă la genunchi însă croită pe talie . Această tunică numită „ţipum” sau „şigum , săgum” cade în falduri , la spate avînd numeroase cute (circa 20). Peste această tunică aromânii purtau o fermerea cu mîneci care sunt crăpate pe dinăuntru pentru a se putea vedea cămaşa sau cunduşul iar peste aceasta se purta încă o haină numită „sarică” făcută din şaiac şi croită bine pe talie , mai scurtă decât „ţipuma”
În zilele de sărbătoare , „maliot” care este precum „ţipuma” dar mai lung se purta adesea . Alţii poartă „tălăgun” mai scurt decât „maliotu”. În timpul iernii aromânii purtau „tîmbare” făcute din păr de capră şi care era prevăzută cu glugă. Peste „ţipum” exista un brîu de lînă roşu sau vineţiu , unii aveau însă ca preferinţă albul sau negrul . De la glezne la jumătatea coapsei piciorului se poartă un fel de jambieri numiţi „cioareţi” iar laba piciorului este şi ea acoperită cu şosete lungi de lînă peste care se poartă vara opinci iar pe timpul iernii ghete sau bocanci.
De obicei femeile aveau aceeaşi îmbrăcăminte , însă odată cu secolul XIX au început să poarte rochie , recunoscut fiind simţul acestora pentru podoabe din aur sau argint. (141)
Femeile aromâne sunt mărunte şi în genere delicate , cu o faţă lunguiaţă şi o expresie plăcută a feţei , remarcate fiind de călătorii străini acelea din Moscopole , care probabil în mediul lor urban păreau de departe nu atât frumoase cât mai degrabă elegante .
Femeile fărşeroţilor şi nu numai aveau obiceiul să se tatueze pe faţă şi pe frunte cu cîte o cruce acest lucru făcîndu-se adesea pentru a se deosebi de albanezii care trecuseră la mahomedanism iar în zona Turciei europene de însăşi mahomedani astfel că în perioada modernă doar femeile bătrîne ale cipanilor , care sunt recunoscuţi a fi mai conservatori aveau aceste semne , probabil urme ale trecerii lor prin teritoriile sudice ale Balcanilor.
Există şi o altă părere în acest sens şi anume aceea că respectivele obiceiuri de tatuare a feţei a fost moştenit de la traci care parcă sunt mai prezenţi în Balcani.
Pe lîngă macedoromâni mai erau şi meglenoromânii care în linii mari aveau aceeaşi înfăţişare ca primii însă cu mici excepţii în sensul că locuitorii Megleniei aveau o faţă de culoare blond închisă , iar pomeţii obrajilor puţin ridicaţi ceea ce lă dă un aspect puţin cam asiatic . Legîndu-se de această trăsătură a meglenoromânilor mulţi istorici nu tocmai bine intenţionaţi au încercat să găsească origini pecenege acestora motivat de aceea că în trecut în regiunea de astăzi a Mogleniei au venit în trecut pecenegii , fapt adevărat dealtfel , însă nu trebuie uitat că la venirea zonă meglenoromânii erau spre sfîrşitul procesului de romanizare asimilînd populaţiile migratoare ştiut fiind că acestea erau inferioare comportamental şi spiritual.
În zilele de sărbătoare toţi aromânii coborau din munţi în oraşele şi satele din apropiere , la tîrgurile care se ţineau în acele zile , pentru a-şi vinde produsele animaliere şi astfel în masa de oameni care se forma aromânii se distingeau uşor şi aceasta datorită mobilităţii lor , figurii dezgheţate , straielor albe contrar celorlalţi ţărani ca de exemplu albanezii.
O caracteristică a portului aromânilor este şi aceea că el nu se aseamănă cu cel al altor popoare balcanice chiar dacă la prima vedere pot apărea elemente împrumutate. Îmbrăcămintea aromânilor este foarte simplă din punct de vedere coloristic , în portul acestora existînd doar două culori contrastante respectiv alb şi negru. Astfel , ca individualitate , păstorii fărşeroţi se deosebeau de restul păstorilor care transhumau Balcanii prin costumaţia lor simplă şi originală .
Bărbaţii poartă pe cap o căciulă de formă cilindrică , făcută din piele de oaie . Pe corp purtau o cămaşă de pînză lungă numită „fustanelă” datorită lungimii ei care ajungea pînă la genunchi iar pe picioare iţari din pînză subţire . Peste cămaşă se purta un fel de fermerea fără mîneci care diferă ca motiv de la o tulpină la alta iar peste fermerea era o tunică de culoare albă sau neagră , pînă la genunchi însă croită pe talie . Această tunică numită „ţipum” sau „şigum , săgum” cade în falduri , la spate avînd numeroase cute (circa 20). Peste această tunică aromânii purtau o fermerea cu mîneci care sunt crăpate pe dinăuntru pentru a se putea vedea cămaşa sau cunduşul iar peste aceasta se purta încă o haină numită „sarică” făcută din şaiac şi croită bine pe talie , mai scurtă decât „ţipuma”
În zilele de sărbătoare , „maliot” care este precum „ţipuma” dar mai lung se purta adesea . Alţii poartă „tălăgun” mai scurt decât „maliotu”. În timpul iernii aromânii purtau „tîmbare” făcute din păr de capră şi care era prevăzută cu glugă. Peste „ţipum” exista un brîu de lînă roşu sau vineţiu , unii aveau însă ca preferinţă albul sau negrul . De la glezne la jumătatea coapsei piciorului se poartă un fel de jambieri numiţi „cioareţi” iar laba piciorului este şi ea acoperită cu şosete lungi de lînă peste care se poartă vara opinci iar pe timpul iernii ghete sau bocanci.
De obicei femeile aveau aceeaşi îmbrăcăminte , însă odată cu secolul XIX au început să poarte rochie , recunoscut fiind simţul acestora pentru podoabe din aur sau argint. (141)
Aşezările aromânilor
Originea satelor macedoromâne este relativ modestă. La început aşezările erau formate din colibe sau călive care în ansamblul lor compuneau mici cătune . Acestea erau datorită vitregiilor timpurilor şi ale spaţiului locuit de aromâni mai multe la un lor , sub conducerea unui celnic şi prin urmare păstorii puteau rezista bandelor de hoţi.
Tradiţia vechilor cătune se mai păstrează şi astăzi , cristalizată în structura noilor sate şi comune . Ca exemplu , în spaţiul locuit din Peninsula Balcanică de către aromâni , comuna Perivoli este formată din cinci cătune (Bituli , Căriţa , Privoli , Bănişa şi Călivele ) sau comuna Turia care la rîndul ei este formată din patru cătune ( Codru , Căldăroasa , Scorun , Turia ) . In alte părţi vechile cătune au rămas în apropierea satelor iniţiale cu casele ( colibele) lor părăsite într-o adunătură de ruine. Aceste aşezări erau foarte modeste din pricina ocupaţiei de bază a aromânilor care implica o viaţă seminomadă de păstori.
La separaţia ramurii din sud de cea nord-dunăreană aromânii puteau alege şesul sau muntele însă au ales muntele din două motive esenţiale : a. fiind păstori aveau nevoie de păşuni şi de locuri bune de păşunat , departe de căile de comunicaţie şi b. În viaţa lor intrau femeile şi copii care trebuiau ocrotiţi de atacurile bandelor de hoţi , averile celor mai înstrăriţi neputînd fiind apărate decât în locuri sigure.(136)
Curios este faptul că idiomurile care definesc sat şi cătun nu sunt împrumate de la români ci din gracă sub forma „hoară , călivi „ aşezările păstorilor aromâni găsindu-se de obicei în munţii din centru şi sudul Albaniei de astăzi dar şi în Grecia ( Munţii Pindului ).Ca poziţionare aşezările se găseau în spatele unor blocuri masive de stîncă sau în văile înguste ale munţilor abrubţi , adesea lîngă un izvor , ceea ce-i conferea aşezării respective un aer de fortăreaţă , uneori locuinţele neavînd în faţă decât o prăpastie adîncă. (137 ) Aromânii locuiau însă şi în case spaţioase , construite din piatră , cu multe încăperi şi prevăzute cu etaj , acestea găsindu-se pe pantele munţilor şi este de remarcat faptul că odată cu înălţimea creştea şi grosimea zidului.
Aceste locuinţe au puţine ferestre , nu prea mari dar mai toate casele au la etaj cîte un balcon.Aromânii nu cunosc bordeiul ca vecinii lor albanezii care îl folosesc la fel ca românii nord-dunăreni.
Împărţirea încăperilor în casă este bine definită , ea fiind aceeaşi la toţi macedoromânii cu excepţia fărşeroţilor care locuiau demult în colibe sau corturi însă nu în bordeie. La etaj , în mijloc se află o încăpere mare , un fel de sală care este prevăzută cu o fereastră în partea opusă intrării , intrarea făcîndu-se prin intermediul unei scări care face legătura între parter şi etaj scara neavînd mai mult de patru – cinci trepte construite din piatră cioplită. De o parte şi de alta a salonului sunt dispuse cîte două camere de fiecare parte , ele fiind dormitoare dintre care unul este păstrat în permanenţă pentru oaspeţi. La parter , în mijloc , se găseşte o cameră mare , un fel de cameră de zi în care se află un război de ţesut şi un cămin sau o vatră în jurul căreia iarna se strînge întreaga familie. Vara sunt ocupate camerele de la etaj iar în timpul iernii camera de la parter. Dacă familiile sunt numeroase ei ocupă în timpul anului toate camerele . Celelalte încăperi de la parter servesc ca depozite de lemne şi alimente.
Camera rezervată oaspeţilor avea o curăţenie desăvîrşită ca dealtfel întreaga casă. Era camera cea mai frumos mobilată pe pereţi şi pe jos găsindu-se velinţe şi carpete ţesute în casă.
Pardoseala camerelor era din lemn şi nicidecum din lut.(138) recunoscută fiind curăţenia caselor aromânilor.
Aşa cum precizam existau la aromâni si colibele una avînd o lungime de aproximativ cinci – şase metri în diametru şi o înălţime de maximum trei metri din vîrf pînă la sol , părţile laterale fiind foarte joase , uneori atingînd înălţimea unui stat de om. Ca material de construcţie sunt crengile de lemn care sunt împletite cu paie , pereţii avînd o grosime de 15 – 16 cm. Ca mobilier putem spune că acesta era foarte redus constituindu-se din cîteva ţoale de învelit ( velinţe ) , oale casnice , etc. Pe jos pămîntul bătătorit simplu (139 )
Mai simple erau corturile păstorilor fărşeroţi care erau făcute dintr-o ţesătură impermeabilă din păr de capră şi lînă de oaie , o bucată avînd lungimea de 4 –5 m. şi lăţimea de 2 m. , cortul construindu-se cu ajutorul a patru ţăruşi mai mici care se înfig în pămînt în patru colţuri la o distanţă de 2 m. unul de celălalt , în mijloc fiind doi pari din lemn în formă de „V” cu deschiderea în jos , fiecare cort fiind desenat distinct pentru a se deosebi comunităţile din care făceau parte păstorii una de cealaltă (140) .
Tradiţia vechilor cătune se mai păstrează şi astăzi , cristalizată în structura noilor sate şi comune . Ca exemplu , în spaţiul locuit din Peninsula Balcanică de către aromâni , comuna Perivoli este formată din cinci cătune (Bituli , Căriţa , Privoli , Bănişa şi Călivele ) sau comuna Turia care la rîndul ei este formată din patru cătune ( Codru , Căldăroasa , Scorun , Turia ) . In alte părţi vechile cătune au rămas în apropierea satelor iniţiale cu casele ( colibele) lor părăsite într-o adunătură de ruine. Aceste aşezări erau foarte modeste din pricina ocupaţiei de bază a aromânilor care implica o viaţă seminomadă de păstori.
La separaţia ramurii din sud de cea nord-dunăreană aromânii puteau alege şesul sau muntele însă au ales muntele din două motive esenţiale : a. fiind păstori aveau nevoie de păşuni şi de locuri bune de păşunat , departe de căile de comunicaţie şi b. În viaţa lor intrau femeile şi copii care trebuiau ocrotiţi de atacurile bandelor de hoţi , averile celor mai înstrăriţi neputînd fiind apărate decât în locuri sigure.(136)
Curios este faptul că idiomurile care definesc sat şi cătun nu sunt împrumate de la români ci din gracă sub forma „hoară , călivi „ aşezările păstorilor aromâni găsindu-se de obicei în munţii din centru şi sudul Albaniei de astăzi dar şi în Grecia ( Munţii Pindului ).Ca poziţionare aşezările se găseau în spatele unor blocuri masive de stîncă sau în văile înguste ale munţilor abrubţi , adesea lîngă un izvor , ceea ce-i conferea aşezării respective un aer de fortăreaţă , uneori locuinţele neavînd în faţă decât o prăpastie adîncă. (137 ) Aromânii locuiau însă şi în case spaţioase , construite din piatră , cu multe încăperi şi prevăzute cu etaj , acestea găsindu-se pe pantele munţilor şi este de remarcat faptul că odată cu înălţimea creştea şi grosimea zidului.
Aceste locuinţe au puţine ferestre , nu prea mari dar mai toate casele au la etaj cîte un balcon.Aromânii nu cunosc bordeiul ca vecinii lor albanezii care îl folosesc la fel ca românii nord-dunăreni.
Împărţirea încăperilor în casă este bine definită , ea fiind aceeaşi la toţi macedoromânii cu excepţia fărşeroţilor care locuiau demult în colibe sau corturi însă nu în bordeie. La etaj , în mijloc se află o încăpere mare , un fel de sală care este prevăzută cu o fereastră în partea opusă intrării , intrarea făcîndu-se prin intermediul unei scări care face legătura între parter şi etaj scara neavînd mai mult de patru – cinci trepte construite din piatră cioplită. De o parte şi de alta a salonului sunt dispuse cîte două camere de fiecare parte , ele fiind dormitoare dintre care unul este păstrat în permanenţă pentru oaspeţi. La parter , în mijloc , se găseşte o cameră mare , un fel de cameră de zi în care se află un război de ţesut şi un cămin sau o vatră în jurul căreia iarna se strînge întreaga familie. Vara sunt ocupate camerele de la etaj iar în timpul iernii camera de la parter. Dacă familiile sunt numeroase ei ocupă în timpul anului toate camerele . Celelalte încăperi de la parter servesc ca depozite de lemne şi alimente.
Camera rezervată oaspeţilor avea o curăţenie desăvîrşită ca dealtfel întreaga casă. Era camera cea mai frumos mobilată pe pereţi şi pe jos găsindu-se velinţe şi carpete ţesute în casă.
Pardoseala camerelor era din lemn şi nicidecum din lut.(138) recunoscută fiind curăţenia caselor aromânilor.
Aşa cum precizam existau la aromâni si colibele una avînd o lungime de aproximativ cinci – şase metri în diametru şi o înălţime de maximum trei metri din vîrf pînă la sol , părţile laterale fiind foarte joase , uneori atingînd înălţimea unui stat de om. Ca material de construcţie sunt crengile de lemn care sunt împletite cu paie , pereţii avînd o grosime de 15 – 16 cm. Ca mobilier putem spune că acesta era foarte redus constituindu-se din cîteva ţoale de învelit ( velinţe ) , oale casnice , etc. Pe jos pămîntul bătătorit simplu (139 )
Mai simple erau corturile păstorilor fărşeroţi care erau făcute dintr-o ţesătură impermeabilă din păr de capră şi lînă de oaie , o bucată avînd lungimea de 4 –5 m. şi lăţimea de 2 m. , cortul construindu-se cu ajutorul a patru ţăruşi mai mici care se înfig în pămînt în patru colţuri la o distanţă de 2 m. unul de celălalt , în mijloc fiind doi pari din lemn în formă de „V” cu deschiderea în jos , fiecare cort fiind desenat distinct pentru a se deosebi comunităţile din care făceau parte păstorii una de cealaltă (140) .
Principalele ocupaţii
Economicul porneşte în mod cu totul inevitabil de la ocupaţii şi în genere de la ocupaţiile fundamentale care dealtfel definesc o etnie , latura claselor sociale nefiind viabilă în cadrul sistemului aromânesc , în condiţiile în care acestia nu aveau clase sociale care să justifice antagonisme (121 ) ci numai ocupaţii diferite ce conduceau la diferenţe sociale (122) dar nicidecum la clase sociale aşa după cum precizam anterior (123).
Ocupaţiile fundamentale în cazul acestor români sud-dunăreni erau în trecut doar două şi ele au rămas ca fundament (124) celelalte ocupaţii care au urmat fiind de suprastructură şi nu de structură (125).Aceste două ocupaţii primare (păstoritul şi cărvănitul ) au avut efecte sociale şi prin faptul că prima a adus după sine un întreg ritual al transhumanţei , în condiţiile unor asezări stabile (126) iar cea de-a doua prin specific a dezvoltat orizonturile acestei seminţii şi bineînţeles a avut un rol civilizator (127)
Putem afirma aceste lucruri întrucît traseele pe care le parcurgea cărvănarul aromân se circumscria unei arii de răspîndire care cuprindea teritorii întinse atât în Balcani cât şi din Turcia , Austria , Polonia ba chiar uneori şi din Asia şi Africa nordică (128) . Ca agent economic rolul aromânului creşte cu atât mai mult în anumite teritorii el deţinea situaţii favorabile . Acest lucru a avut ca efect apariţia negustorului aromân suprapus peste două elemente de bază : cărvănarul şi comerciantul (129) .
Negustoria avea să capete la aromâni amploare atât socială cât şi teritorială (130) aceasta şi datorită structurii lor interioare (131) însă aşa cum precizam cele două ocupaţii fundamentale au fost păstoritul şi cărvănitul pentru că în faza de început a evoluţiei lor aromânii trăiau izolaţi , însă în perioada tîrzie a evului mediu s-a impus ca o altă ocupaţie fundamentală negustoria.
Economic vorbind această seminţie s-a manifestat pe structura social-ocupaţională primară şi în construcţii (132) pentru că aşa cum precizam chiar dacă se impunea fenomenul transhumanţei prin specificul păstoritului , însă şi lungile călătorii datorită cărvănitului şi ulterior negustoriei , aromânii aveau aşezări stabile şi organizate în teritoriile în care locuiau permanent femeile şi copii şi unde dealtfel fiecare îşi avea familia stabilă.
Au existat de asemenea şi îndeletniciri mai puţin reprezentative (133) cum ar fi aceea de hangiu.
Ulterior aromânii s-au manifestat şi în industrie (134) ca şi în comerţul bancar (135) devenind mari bancheri.
Dar cînd vorbim de economia aromânilor şi de principalele lor ocupaţii ne referim la perioada premodernă şi implicit la spaţiul balcanic unde aceştia au locuit pînă în modernitate deoarece în caz contrar pierdem contactul spaţial lingvistic şi social cu ceea ce a însemnat istoria aromânilor şi spunem acesta deoarece în perioada modernă aceştia s-au adaptat ocupaţiilor specifice epocii însă şi locurilor unde au activat şi au convieţuit împreună cu alte seminţii,actualmente neexistînd diferenţe pregnante faţă de majorităţile în mijlocul cărora trăiesc.
Ocupaţiile fundamentale în cazul acestor români sud-dunăreni erau în trecut doar două şi ele au rămas ca fundament (124) celelalte ocupaţii care au urmat fiind de suprastructură şi nu de structură (125).Aceste două ocupaţii primare (păstoritul şi cărvănitul ) au avut efecte sociale şi prin faptul că prima a adus după sine un întreg ritual al transhumanţei , în condiţiile unor asezări stabile (126) iar cea de-a doua prin specific a dezvoltat orizonturile acestei seminţii şi bineînţeles a avut un rol civilizator (127)
Putem afirma aceste lucruri întrucît traseele pe care le parcurgea cărvănarul aromân se circumscria unei arii de răspîndire care cuprindea teritorii întinse atât în Balcani cât şi din Turcia , Austria , Polonia ba chiar uneori şi din Asia şi Africa nordică (128) . Ca agent economic rolul aromânului creşte cu atât mai mult în anumite teritorii el deţinea situaţii favorabile . Acest lucru a avut ca efect apariţia negustorului aromân suprapus peste două elemente de bază : cărvănarul şi comerciantul (129) .
Negustoria avea să capete la aromâni amploare atât socială cât şi teritorială (130) aceasta şi datorită structurii lor interioare (131) însă aşa cum precizam cele două ocupaţii fundamentale au fost păstoritul şi cărvănitul pentru că în faza de început a evoluţiei lor aromânii trăiau izolaţi , însă în perioada tîrzie a evului mediu s-a impus ca o altă ocupaţie fundamentală negustoria.
Economic vorbind această seminţie s-a manifestat pe structura social-ocupaţională primară şi în construcţii (132) pentru că aşa cum precizam chiar dacă se impunea fenomenul transhumanţei prin specificul păstoritului , însă şi lungile călătorii datorită cărvănitului şi ulterior negustoriei , aromânii aveau aşezări stabile şi organizate în teritoriile în care locuiau permanent femeile şi copii şi unde dealtfel fiecare îşi avea familia stabilă.
Au existat de asemenea şi îndeletniciri mai puţin reprezentative (133) cum ar fi aceea de hangiu.
Ulterior aromânii s-au manifestat şi în industrie (134) ca şi în comerţul bancar (135) devenind mari bancheri.
Dar cînd vorbim de economia aromânilor şi de principalele lor ocupaţii ne referim la perioada premodernă şi implicit la spaţiul balcanic unde aceştia au locuit pînă în modernitate deoarece în caz contrar pierdem contactul spaţial lingvistic şi social cu ceea ce a însemnat istoria aromânilor şi spunem acesta deoarece în perioada modernă aceştia s-au adaptat ocupaţiilor specifice epocii însă şi locurilor unde au activat şi au convieţuit împreună cu alte seminţii,actualmente neexistînd diferenţe pregnante faţă de majorităţile în mijlocul cărora trăiesc.
Caracteristica socială
Caracteristica socială este esenţială in analiza sintetică monografică,în cazul aromânilor această caracteristică impunîndu-se încă de la bun început prin originalitate şi prin locul important pe care această etnie îl conferă socialului,familiei revenindu-i în acest sens un loc aparte.
Socialul la aromâni are pe plan evolutiv mai întîi o dominantă de început prin perioada preromană atât la nivelul celului(78) cât şi la nivelul macroscopic (oraganizarea comunităţilor şi a habitatului pe arii extinse şi cu un număr mai mare de populaţie)-(79) , după care urmează o perioadă de organizare şi de structurare a socialului sub infuenţă romană (80) evoluţia terminîndu-sese prin definitivarea acestei caracteristici într-o simbioză atât cu tentă romană (81) cât şi cu tentă absolult original (82).
Structura socială la aromâni nu a suferit influenţe din afară în esenţa sa (83) ea reuşind să dezvolte din îmbinarea elementelor menţionate anterior atât în timp cât şi în spaţiu un caracter profund original (84) aşa cum aminteam mai sus însa acest caracter manifestîndu-se nu numai în ceea ce priveşte familia (85).
Comunitatea mare la aromâni îmbracă două forme majore în social-vlahiile care erau asemenea romaniilor daco-romane-structuri de teritorii mai mari şi căpitănatele (86) – iar pe planul ariilor mai restrînse Călivele (Horile)-(87).
O caracteristică a socialului la aromân este aceea că de-a lungul timpurilor societatea şi-a păstrat structura originară , absolut latină , brodată pe elementul daco-getic , şi datorită conservatorismului acestora (88) peste care influenţa celorlalte seminţii balcanice nu s-a făcut simţită.
Cu toate acestea aromânii s-au putut diferenţia de-a lungul timpului în condiţiile în care nu se formaseră clase sociale după normele universale , printr-o regulă simplă şi anume aceea a ocupaţiilor (89) –cărvănari ( cărăuşi ) şi picurari ( ciobani ) din care mai tîrziu s-au nuanţat alte ocupaţii noi (90)-marii negustori , industriaşii , comercianţii ce aveau să coexiste cu cele tradiţionale picurari-cărvănari.
Odată cu perioada modernă aromânii s-au integrat în clasele sociale aferente marilor aglomerări urbane aceştia dobîndind prin asimilare un modus vivendi conform uzanţelor generale (91).
Sintetic vorbind trebuie reţinut că aromânii în afară de originalitate dezvoltă un caracter profund conservator aceste scurte observaţii de mai sus fiind absolut necesare înţelegerii în continuare a fenomenului românilor sud-dunăreni.
Socialul la aromâni are pe plan evolutiv mai întîi o dominantă de început prin perioada preromană atât la nivelul celului(78) cât şi la nivelul macroscopic (oraganizarea comunităţilor şi a habitatului pe arii extinse şi cu un număr mai mare de populaţie)-(79) , după care urmează o perioadă de organizare şi de structurare a socialului sub infuenţă romană (80) evoluţia terminîndu-sese prin definitivarea acestei caracteristici într-o simbioză atât cu tentă romană (81) cât şi cu tentă absolult original (82).
Structura socială la aromâni nu a suferit influenţe din afară în esenţa sa (83) ea reuşind să dezvolte din îmbinarea elementelor menţionate anterior atât în timp cât şi în spaţiu un caracter profund original (84) aşa cum aminteam mai sus însa acest caracter manifestîndu-se nu numai în ceea ce priveşte familia (85).
Comunitatea mare la aromâni îmbracă două forme majore în social-vlahiile care erau asemenea romaniilor daco-romane-structuri de teritorii mai mari şi căpitănatele (86) – iar pe planul ariilor mai restrînse Călivele (Horile)-(87).
O caracteristică a socialului la aromân este aceea că de-a lungul timpurilor societatea şi-a păstrat structura originară , absolut latină , brodată pe elementul daco-getic , şi datorită conservatorismului acestora (88) peste care influenţa celorlalte seminţii balcanice nu s-a făcut simţită.
Cu toate acestea aromânii s-au putut diferenţia de-a lungul timpului în condiţiile în care nu se formaseră clase sociale după normele universale , printr-o regulă simplă şi anume aceea a ocupaţiilor (89) –cărvănari ( cărăuşi ) şi picurari ( ciobani ) din care mai tîrziu s-au nuanţat alte ocupaţii noi (90)-marii negustori , industriaşii , comercianţii ce aveau să coexiste cu cele tradiţionale picurari-cărvănari.
Odată cu perioada modernă aromânii s-au integrat în clasele sociale aferente marilor aglomerări urbane aceştia dobîndind prin asimilare un modus vivendi conform uzanţelor generale (91).
Sintetic vorbind trebuie reţinut că aromânii în afară de originalitate dezvoltă un caracter profund conservator aceste scurte observaţii de mai sus fiind absolut necesare înţelegerii în continuare a fenomenului românilor sud-dunăreni.
Limba aromânilor
Izolat in sudul Peninsulei Balcanice,dialectul aromân,in decursul atîtor secole cît a continuat sa trăiasca singur,a evoluat si a suferit modificări care l-au făcut să se deosebească de limba românilor din nordul Dunării.Există puţine documente ale culturii aromânilor,totuşi modestele scrieri ale lui Cavallioti,Daniil Moscopoleanul şi Ucuta ramîn veritabile mărturii ale unei efervescenţe culturale nemaîntîlnite pînă-n secolul al XVIII-lea în Peninsula Balcanică şi aceasta pentru un simplu considerent ,anume acela că Moscopole-oraş românesc din Albania perioadei menţionate,a fost primul oraş din Balcani care se putea mîndri cu tipografie,înalte şcoli de învăţămînt şi bibliotecă.
Pentru a realiza însă adopţia unui sistem lingvistic sau altul trebuie mai întîi sa ştim dacă fondul principal de cuvinte şi in genere termenii care au legătura intrinsecă cu fondul principal de cuvinte sunt de provenienţă proprie,rezultaţi din evoluţia proprie a fenomenului lingvistic sau sunt împrumutaţi peste substratul limbii proprii(47).
Intr-o accepţie pseudo-orientativă limba aromână nu este un dialect al limbii române nord-dunărene ci este chiar această limbă română pe care o vorbim actualmente însă fază mult înapoiată datorită vitregiilor istoriei care au ţinut-o departe de limba populaţiei din nord.Unele dintre cuvintele din aromâna actuală au fost folosite de vechi cronicari români în lucrările lor.Se argumentează respectiva ipoteză prin aceea că spre exemplu cuvinte care se găsesc în fondul principal al dialectului sud-dunărean ca:dziuă,aşedzat-înd,gios,vinit au fost întrebuinţate de marele cronicar moldovean Ion Neculce în al său „Letopiseţ al Ţării Moldovei”.
La aromâni,însă,limba(48) este latină avînd caracter românesc dar mai involuat nu atît ca idee cît ca mod de exprimare(49).Cu toate acestea în dialectul aromânilor s-a păstrat un conglomerat de cuvinte,fază tipic balcanică-cu derivaţiile limbilor îndelung uzitate în acea zonă,în interiorul căruia s-a păstrat fondul principal latin(50)multe dintre idiomurile folosite în prezent fiind foarte aproape de limba română actuală(51).Este suficient să amintim cuvinte ca ţer,cruţi,ţeapă care provin din latină şi au echivalentul românesc in cer,cruce,ceapă.(52).
La despărţirea românilor din sud de malul Dunării,despărţire ce a avut loc în secolele VII-X d.H.(53) populaţia romanizată de aici(54)era bine închegată atît din punct de vedere etnic(55)cît şi din punct de vedere lingvistic(56).Ulterior prin evoluţia istorică proprie aromânii şi-au creat o anumită particularitate a limbii lor care-i deosebeşte cît de cît de românii nord-dunăreni(57)nu atît prin fondul de cuvinte cît prin pronunţia caracteristică(58).
Limba aromânilor a suferit însă şi o sumedenie de influenţe de mediu(59)provenite din rîndul populaţiilor din Balcani cu care ei se învecinau(60)-turci,albanezi,greci,sîrbi,bulgari-si care au îmbogaţit fondul de cuvinte al aromânei şi nu numai.Unele influenţe s-au manifestat mai mult sau mai puţin astfel încît avem diferenţe chiar între aromâna,megleno-română şi istro-română(61)după cum o limbă sau alta au fost mai mult influenţate de una dintre aceste etnii(62).
Cert este însă caracterul latin al acestei limbi(63)şi că ea a fost auzită încă din antichitatea tîrzie la această populaţie sudică(64).
Limba aromâna s-a format asemenea limbii române(65)din nordul Dunăriinumai că se disting aici anumite particularităţi(66):
1.substratul getic de pe ambele maluri ale Dunării a început contactul cu lumea romană şi chiar să fie asimilată prin romanizare mult mai devreme decît daco-geţii din partea mediană a Cîmpiei Române şi tot nordul acesteia(67),
2.acest substrat conţinea şi alte elemente etnice pînă la faza perioadei de romanizare(68)-provinciile pe care aveau apoi să le colonizeze daco-romanii fiind locuite de molosi,haoni,delepi(69)
3.în evoluţia lor ulterioară după despărţirea de linia fluviului,aromânii s-au singularizat in mijlocul Balcanilor atît prin originalitatea evolutivă cît şi prin conservatorism(70)care constituie una dintre traăsăturile fundamentale ale acestei etnii.
Caracterul latin care este cel mai important dintre coordonatele ce definesc etnia aromânilor trebuie luat în seamă mai întîi atunci analizăm problematica lingvistică a românilor sud-dunăreni-mai ales că în istoriografia de secol XX acesta cu mici excepţii este de recunoaştere generală(71)şi în plus el conferă prin aspect lingvistic apartenenţă şi individualizare poporului român căruia aparţin şi cei din sud(72).Lingviştii şi nu numai ei(73)au constata de-a lungul timpului cum la aromâni limba a fost un element care le-a impus conservatorismul în păstrarea normelor de bază atât spiritual(74) cât şi material(75)
Limba vorbită de aromâni este importantă şi prin aceea că ea transmite interpunând viul grai analizei acelor reguli sau obiceiuri,normativ vorbind, care nu au putut fi păstrate sau consemnate decât în folclor(76)sau în vorbirea curentă şi propria lor conştiinţă. De aceea analiza acestei etnii este bine să se facă în acest caz şi lingvistic.(77).
Pentru a realiza însă adopţia unui sistem lingvistic sau altul trebuie mai întîi sa ştim dacă fondul principal de cuvinte şi in genere termenii care au legătura intrinsecă cu fondul principal de cuvinte sunt de provenienţă proprie,rezultaţi din evoluţia proprie a fenomenului lingvistic sau sunt împrumutaţi peste substratul limbii proprii(47).
Intr-o accepţie pseudo-orientativă limba aromână nu este un dialect al limbii române nord-dunărene ci este chiar această limbă română pe care o vorbim actualmente însă fază mult înapoiată datorită vitregiilor istoriei care au ţinut-o departe de limba populaţiei din nord.Unele dintre cuvintele din aromâna actuală au fost folosite de vechi cronicari români în lucrările lor.Se argumentează respectiva ipoteză prin aceea că spre exemplu cuvinte care se găsesc în fondul principal al dialectului sud-dunărean ca:dziuă,aşedzat-înd,gios,vinit au fost întrebuinţate de marele cronicar moldovean Ion Neculce în al său „Letopiseţ al Ţării Moldovei”.
La aromâni,însă,limba(48) este latină avînd caracter românesc dar mai involuat nu atît ca idee cît ca mod de exprimare(49).Cu toate acestea în dialectul aromânilor s-a păstrat un conglomerat de cuvinte,fază tipic balcanică-cu derivaţiile limbilor îndelung uzitate în acea zonă,în interiorul căruia s-a păstrat fondul principal latin(50)multe dintre idiomurile folosite în prezent fiind foarte aproape de limba română actuală(51).Este suficient să amintim cuvinte ca ţer,cruţi,ţeapă care provin din latină şi au echivalentul românesc in cer,cruce,ceapă.(52).
La despărţirea românilor din sud de malul Dunării,despărţire ce a avut loc în secolele VII-X d.H.(53) populaţia romanizată de aici(54)era bine închegată atît din punct de vedere etnic(55)cît şi din punct de vedere lingvistic(56).Ulterior prin evoluţia istorică proprie aromânii şi-au creat o anumită particularitate a limbii lor care-i deosebeşte cît de cît de românii nord-dunăreni(57)nu atît prin fondul de cuvinte cît prin pronunţia caracteristică(58).
Limba aromânilor a suferit însă şi o sumedenie de influenţe de mediu(59)provenite din rîndul populaţiilor din Balcani cu care ei se învecinau(60)-turci,albanezi,greci,sîrbi,bulgari-si care au îmbogaţit fondul de cuvinte al aromânei şi nu numai.Unele influenţe s-au manifestat mai mult sau mai puţin astfel încît avem diferenţe chiar între aromâna,megleno-română şi istro-română(61)după cum o limbă sau alta au fost mai mult influenţate de una dintre aceste etnii(62).
Cert este însă caracterul latin al acestei limbi(63)şi că ea a fost auzită încă din antichitatea tîrzie la această populaţie sudică(64).
Limba aromâna s-a format asemenea limbii române(65)din nordul Dunăriinumai că se disting aici anumite particularităţi(66):
1.substratul getic de pe ambele maluri ale Dunării a început contactul cu lumea romană şi chiar să fie asimilată prin romanizare mult mai devreme decît daco-geţii din partea mediană a Cîmpiei Române şi tot nordul acesteia(67),
2.acest substrat conţinea şi alte elemente etnice pînă la faza perioadei de romanizare(68)-provinciile pe care aveau apoi să le colonizeze daco-romanii fiind locuite de molosi,haoni,delepi(69)
3.în evoluţia lor ulterioară după despărţirea de linia fluviului,aromânii s-au singularizat in mijlocul Balcanilor atît prin originalitatea evolutivă cît şi prin conservatorism(70)care constituie una dintre traăsăturile fundamentale ale acestei etnii.
Caracterul latin care este cel mai important dintre coordonatele ce definesc etnia aromânilor trebuie luat în seamă mai întîi atunci analizăm problematica lingvistică a românilor sud-dunăreni-mai ales că în istoriografia de secol XX acesta cu mici excepţii este de recunoaştere generală(71)şi în plus el conferă prin aspect lingvistic apartenenţă şi individualizare poporului român căruia aparţin şi cei din sud(72).Lingviştii şi nu numai ei(73)au constata de-a lungul timpului cum la aromâni limba a fost un element care le-a impus conservatorismul în păstrarea normelor de bază atât spiritual(74) cât şi material(75)
Limba vorbită de aromâni este importantă şi prin aceea că ea transmite interpunând viul grai analizei acelor reguli sau obiceiuri,normativ vorbind, care nu au putut fi păstrate sau consemnate decât în folclor(76)sau în vorbirea curentă şi propria lor conştiinţă. De aceea analiza acestei etnii este bine să se facă în acest caz şi lingvistic.(77).
Originea numelui
Important de cunoscut in definirea unui segment etnic este originea numelor sau idiomurilor care definesc o anumita
populatie,aspecte care fac parte intrinseca din structura respectivei etnii,ori in cazul aromanilor sint relevante doua aspecte: primul al definirii ramurii sud-dunarene de catre popoarele cu care au venit in contact de-a lungul istoriei ,numele sau perceptia pe care au avut-o asupra acestora calatorii straini care au vizitat zona Balcanilor,perceptia istoricilor si nu in ultimul rind autodefinirea acestei etnii care in conditiile vitrege si al conglomeratului etnic balcanic releva ca aspect principal constiinta de sine.
Aromanii sau macedo-romanii nu s-au numit asa dintotdeauna,ei purtind de-a lungul timpului(15)mai multe denumiri : miseni(16),misiodaci(17) , bessi(18),daci(19),nomazi(20) sau dupa venirea slavilor(21) si retragerea populatiei deja romanizate (22)in munti(23) si apoi in vaile Macedoniei(24) vlahi(25),movlaci (26) valahi(27),cutzo-vlahi(28) sau blahi(29).
Aceste denumiri ale strainilor care-i cunosteau si care erau constienti de apartenenta lor la neamul geto-dacilor(30) si mai apoi la cel al daco-romanilor (31) nu mai necesita nici-un comentariu in ceea ce priveste originea lor pur-romaneasca(32).
Dupa definitiva lor despartire de romanii din Dacia,care dupa toate probabilitatile a avut loc in perioada secolelor al VII-lea si al X-lea,fondul lingvistic incepind a se deosebi distinct,numele ROMAN,a primit proteza A,un fenomen dealfel obisnuit in dialectul aroman , a ajuns implicit sa se pronunte ARUMAN ,insa prescurtat o data cu caderea lui U din prima silaba pronuntia a fost ARMAN.Acesta este propriu-zis singurul nume cu intrebuintare generala la cele mai multe tulpini de macedoromani.Pe linga aceasta denumire generala de care vorbeam anterior si anume aceea de arman,in mod special aromanii locuitori ai Albaniei se mai denumeu distinct roman,raman sau ruman,denumiri care in mod evident cuprind vocala a.
Pe linga numele acestea ei aveau si porecle cu care ii denumeau adesea popoarele din Balcani:astfel sirbii si majoritatea populatiei slave ii denumeau tintari si aceasta datorita sunetelor „te” si „ti” frecvente in dialcetul aroman sunete care corespund grupurilor de litere „ce” si „ci” din dialectul nord-dunarean.Spre exemplu in loc de cinci se pronunta in dialcetul aroman tinti,sau in loc de cer si ceapa ,ter si teapa.Grecii ii porecleau cutzovlahi,cuvint de origine greaca care in traducere directa inseamna roman-schiop.Aceasta denumire este semnificativa pentru a arata profunda legatura dintre romani si aromani.
Albanezii ii denumeau goga si spunind astfel ei ii denumeu pe cei mai priceputi zidari din Peninsula Balcanica.
Turcii atunci cind vorbeau despre macedo-romani spuneau generic ciobani sau cobani,aceasta din pricina ocupatiei lor de capatii care era pastoritul.Uneori chiar si albanezii imprumutau de la turci cuvintul cioban pentru a-i batjocori pe aromani.
Pe linga aceste doua porecle dintre care primele doua sin locale iar ultima este generala,aromanii mai erau numiti cu idiomul vla de vlah alaturi de remer,cuvint care provine din latinescul romanus(dar acest fapt se intimpla foarte rar).
Ei insisi isi spuneau vlahi(33),aromani(34) sau rumani(35) ceea ce conduce in mod direct la dobindirea constiintei de sine si propriei individualitati(36).Numele de aroman asa cum precizam provine de la cel de roman articulat cu particula a lucru specific al dialectului aroman.
Ca noi ii numim generic aromani pe toti romanii sud-dunareni(macedo-romani) se datoreaza faptului ca cei mai multi dintre ei locuiesc in zona Macedoniei de astazi.In realitate sin trei mari grupe de romani sud-dunareni:aromanii (37) , megleno –romanii (38) si istroromanii (39) divizate fiecare la rindul lor in mai multe tulpini care asa cum aminteam poarta numele unor toponime,hidronime sau varietati lingvistice (40).Astfel cei din Muntii Pindului si Thesalia se numeau epirioti pe cind cei ce locuiau in zona limitrofa comunei Gramostea si a Muntelui Gramos isi spuneau gramusteni.Pastorii seminomazi din Albania se autointitulau farseroti ,denumire ce isi are originea in numele comunei Farsar,cunoscuta in limba locala Farsa,centru important din Albania locuit in exclusivitate de aromani si care cu timpul a inceput sa decada,astazi nefiind decit o asezare parasita.
Alti romani din zona Muntilor Pind,teritoriu pur-romanesc erau denumiti avdiliati iar cei din sudul Greciei,Turcia europeana de astazi,cipani.In sfirsit mai erau plisotii (localitatea Pleasa) ,Moscopolenii (locuitori ai celebrului oras Moscopole ,centru cultural al aromanilor).
Caracteristica etnica a aromanilor s-a individualizat pe parcursul istoriei lor,la inceput (41) ei fiind acelasi trup daco-roman(42) din care aveau sa se desparta odata cu venirea primelor populatii migratoare care s-au stabilit in sudul Dunarii (43) si care i-au impins pe daco-romanii dintre Dunare si Muntii Haemus in toata peninsula (44).
Trebuie bine inteles insa ca individualitatea etnica a aromanilor nu se desparte de etnia nordica fiind cu totul alta structura in prezent,ci,dimpotriva pornind intr-un sistem evolutiv propriu incepind cu o anumita perioada,acestia s-au diferentiat ca parte componenta a unui popor si nu ca un sistem etnic separat.Ca altii contesta (45) apartenta aromanilor la poporul roman nu se datoreaza decit intereselor politice (46) si nicidecum convigerilor care sa respecte adevarul istoric
populatie,aspecte care fac parte intrinseca din structura respectivei etnii,ori in cazul aromanilor sint relevante doua aspecte: primul al definirii ramurii sud-dunarene de catre popoarele cu care au venit in contact de-a lungul istoriei ,numele sau perceptia pe care au avut-o asupra acestora calatorii straini care au vizitat zona Balcanilor,perceptia istoricilor si nu in ultimul rind autodefinirea acestei etnii care in conditiile vitrege si al conglomeratului etnic balcanic releva ca aspect principal constiinta de sine.
Aromanii sau macedo-romanii nu s-au numit asa dintotdeauna,ei purtind de-a lungul timpului(15)mai multe denumiri : miseni(16),misiodaci(17) , bessi(18),daci(19),nomazi(20) sau dupa venirea slavilor(21) si retragerea populatiei deja romanizate (22)in munti(23) si apoi in vaile Macedoniei(24) vlahi(25),movlaci (26) valahi(27),cutzo-vlahi(28) sau blahi(29).
Aceste denumiri ale strainilor care-i cunosteau si care erau constienti de apartenenta lor la neamul geto-dacilor(30) si mai apoi la cel al daco-romanilor (31) nu mai necesita nici-un comentariu in ceea ce priveste originea lor pur-romaneasca(32).
Dupa definitiva lor despartire de romanii din Dacia,care dupa toate probabilitatile a avut loc in perioada secolelor al VII-lea si al X-lea,fondul lingvistic incepind a se deosebi distinct,numele ROMAN,a primit proteza A,un fenomen dealfel obisnuit in dialectul aroman , a ajuns implicit sa se pronunte ARUMAN ,insa prescurtat o data cu caderea lui U din prima silaba pronuntia a fost ARMAN.Acesta este propriu-zis singurul nume cu intrebuintare generala la cele mai multe tulpini de macedoromani.Pe linga aceasta denumire generala de care vorbeam anterior si anume aceea de arman,in mod special aromanii locuitori ai Albaniei se mai denumeu distinct roman,raman sau ruman,denumiri care in mod evident cuprind vocala a.
Pe linga numele acestea ei aveau si porecle cu care ii denumeau adesea popoarele din Balcani:astfel sirbii si majoritatea populatiei slave ii denumeau tintari si aceasta datorita sunetelor „te” si „ti” frecvente in dialcetul aroman sunete care corespund grupurilor de litere „ce” si „ci” din dialectul nord-dunarean.Spre exemplu in loc de cinci se pronunta in dialcetul aroman tinti,sau in loc de cer si ceapa ,ter si teapa.Grecii ii porecleau cutzovlahi,cuvint de origine greaca care in traducere directa inseamna roman-schiop.Aceasta denumire este semnificativa pentru a arata profunda legatura dintre romani si aromani.
Albanezii ii denumeau goga si spunind astfel ei ii denumeu pe cei mai priceputi zidari din Peninsula Balcanica.
Turcii atunci cind vorbeau despre macedo-romani spuneau generic ciobani sau cobani,aceasta din pricina ocupatiei lor de capatii care era pastoritul.Uneori chiar si albanezii imprumutau de la turci cuvintul cioban pentru a-i batjocori pe aromani.
Pe linga aceste doua porecle dintre care primele doua sin locale iar ultima este generala,aromanii mai erau numiti cu idiomul vla de vlah alaturi de remer,cuvint care provine din latinescul romanus(dar acest fapt se intimpla foarte rar).
Ei insisi isi spuneau vlahi(33),aromani(34) sau rumani(35) ceea ce conduce in mod direct la dobindirea constiintei de sine si propriei individualitati(36).Numele de aroman asa cum precizam provine de la cel de roman articulat cu particula a lucru specific al dialectului aroman.
Ca noi ii numim generic aromani pe toti romanii sud-dunareni(macedo-romani) se datoreaza faptului ca cei mai multi dintre ei locuiesc in zona Macedoniei de astazi.In realitate sin trei mari grupe de romani sud-dunareni:aromanii (37) , megleno –romanii (38) si istroromanii (39) divizate fiecare la rindul lor in mai multe tulpini care asa cum aminteam poarta numele unor toponime,hidronime sau varietati lingvistice (40).Astfel cei din Muntii Pindului si Thesalia se numeau epirioti pe cind cei ce locuiau in zona limitrofa comunei Gramostea si a Muntelui Gramos isi spuneau gramusteni.Pastorii seminomazi din Albania se autointitulau farseroti ,denumire ce isi are originea in numele comunei Farsar,cunoscuta in limba locala Farsa,centru important din Albania locuit in exclusivitate de aromani si care cu timpul a inceput sa decada,astazi nefiind decit o asezare parasita.
Alti romani din zona Muntilor Pind,teritoriu pur-romanesc erau denumiti avdiliati iar cei din sudul Greciei,Turcia europeana de astazi,cipani.In sfirsit mai erau plisotii (localitatea Pleasa) ,Moscopolenii (locuitori ai celebrului oras Moscopole ,centru cultural al aromanilor).
Caracteristica etnica a aromanilor s-a individualizat pe parcursul istoriei lor,la inceput (41) ei fiind acelasi trup daco-roman(42) din care aveau sa se desparta odata cu venirea primelor populatii migratoare care s-au stabilit in sudul Dunarii (43) si care i-au impins pe daco-romanii dintre Dunare si Muntii Haemus in toata peninsula (44).
Trebuie bine inteles insa ca individualitatea etnica a aromanilor nu se desparte de etnia nordica fiind cu totul alta structura in prezent,ci,dimpotriva pornind intr-un sistem evolutiv propriu incepind cu o anumita perioada,acestia s-au diferentiat ca parte componenta a unui popor si nu ca un sistem etnic separat.Ca altii contesta (45) apartenta aromanilor la poporul roman nu se datoreaza decit intereselor politice (46) si nicidecum convigerilor care sa respecte adevarul istoric
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
